In memoriam Prof. univ. dr. ing. Corneliu Ungureanu

În timpul în care Politehnica timișoreană traversa anul cu numărul 100 al existenței ei, profesorul Corneliu Ungureanu (1929 - 2012) ar fi împlinit, dacă trăia, 90 de ani. Nu ne propunem să enumerăm manualele universitare și tratatele publicate, de unul singur sau în colaborare, nici numeroasele contracte cu unități industriale, laboratoare didactice, nici premiile și ordinele care i s-au acordat, nici funcţiile didactice pe care şi le-a onorat exemplar. Astfel de informații au fost comunicate în spațiul public, cu diferite prilejuri (de exemplu prin revista Univers ingineresc, nr. 1/2009, când profesorul împlinea 80 de ani) și nu ar fi noutăți pentru cei din domeniul tehnic. Pe de altă parte, printr-o înșiruire de termeni tehnici am risca să întărim percepția comună că oamenii de știință și tehnică nu trăiesc ci „funcționează" pe bază de roți dințate și tranzistoare, iar sufletul lor este un fel de abur emanat de felurite mașinării termice. În realitate, cei care se frământă pentru cunoaștere științifică și realizare tehnică sunt tot făpturi ale Domnului și trăiesc ca orice om. De aceea, evocarea noastră este centrată pe Omul care a fost profesorul Cornel Ungureanu.

Cred că, în cazul profesorului nostru, numele reflectă foarte bine omul. Bunăoară, numele de familie sugerează, în ritm de baladă, o rădăcină ardelenească („unu-i moldovean, unu-i ungurean și altu-i vrâncean"). Într-adevăr, am aflat că străbunicul dânsului dinspre tată fusese cioban trăitor în Țara Făgărașului sau în Țara Bârsei - depresiuni marcate de cursul mijlociu al Oltului. Dând timpul în urmă cu trei generații, am ajuns într-o perioadă zbuciumată a relațiilor interetnice din Ardeal, când strămoșii noștri transilvăneni erau puși, în batjocură, să cânte „Deșteaptă-te române" în fața unui improvizat pluton de execuție. Ca urmare, ciobanul „ungurean", pe nume Plăieșu, a trecut cu mioarele lui Carpații și s-a stabilit într-un deal din marginea târgului Câmpulung Muscel. Abia după aflarea acestei istorii de familie, am înțeles emoția și tonul solemn cu care profesorul cu aride preocupări tehnice Corneliu Ungureanu rostea, la soroace, poezia „Oltul" de O. Goga. Rememora soarta celor din neamul lui, care s-au „înfrățit" cu Oltul în timpul „Când domni vicleni jurau pe spadă / Să sfarme sfânta noastră lege." Așa cum s-a mutat ciobanul Plăieșu în Țara Românească, unde eticheta de „ungurean" i-a devenit nume, deși cătunul pe care l-a întemeiat se numește și astăzi „Plăieși". Descendent al ciobanului strămutat, profesorul Corneliu Ungureanu s-a manifestat ca român ortodox iubitor de țară și neam, care nu omitea să arboreze steagul tricolor în zile cu semnificație națională. Dar, în pofida istoriei familiale, sau poate tocmai datorită ei, niciodată n-a oropsit pe cineva pe motiv că ar fi de alt neam sau ar împărtăși altă credință religioasă.

Întâmplarea face că și numele de botez, Cornel, devenit exclusiv în acte Corneliu, se potrivește cu dascălul nostru. Este un prenume cu origini latine, sugerat de corn (lat. cornus), acel arbore nu prea înalt, dar cu lemnul foarte dens și rezistent. (Dintre celebrii purtători antici ai numelui sugerat de corn îl putem aminti pe generalul Cornelius Fuscus - mort la Tapae în încercarea de altoire a filonului dacic cu element roman - sau pe virtuoasa Cornelia, mama Gracchilor). Dacă nu este falnic precum stejarul (alt copac de esență tare), cornul este chiar mai consistent decât acesta și, în plus, are fructul comestibil - prețuita coarnă, roșie și acrișoară. Tot astfel, profesorul Cornel Ungureanu avea un bun simț și o modestie înnăscute, purtându-se ușor adus de spate de parcă i-ar fi fost jenă că a crescut prea înalt.

*

Mulți dintre foștii profesori dăruiți și reprezentativi ai Politehnicii timișorene ar merita respectuoase cuvinte de aducere aminte. Dar cine să le scrie, cine să le rostească? Noi am ținut să împlinim o datorie de suflet față de un asemenea Dascăl și Om.