55 de ani de la înfiintarea învatamântului tehnic superior de instalatii
Data: 1-15 martie 2005
Învatamânt tehnic superior, învatamânt tehnic superior de constructii
Prima clasa de inginerie civila a fost inaugurata în ianuarie 1814 de Gheorghe Asachi (1.03.1788-12.11.1869) în cadrul Academiei Domnesti de la Iasi. El este întemeietorul învatamântului superior în limba nationala. În anul 1818 a absolvit prima promotie de ingineri hotarnici scolarizati în limba româna într-o institutie de învatamânt nationala.
La 10 decembrie 1817 boierii Constantin Balaceanu, Grigore Ghica si Gheorghe (dupa unii istorici Iancu) Golescu, propun domnitorului Ion Caragea “sa se instituie o scoala de învatamânt românesc în Manastirea Sf. Gheorghe din Bucuresti”. Scoala a început sa functioneze în august 1818 în localul Manastirii Sf. Sava. Rolul cel mai important în organizarea si functionarea acestei scoli l-a avut Gheorghe Lazar si apoi Ion Heliade Radulescu. Anul 1818 este anul înfiintarii primei scoli de ingineri constructori din România.
În ianuarie 1851 s-au deschis cursurile Scolii Nationale de Poduri si Sosele careia i s-a conferit gradul de “Facultate”, fiind complet separata de învatamântul gimnazial desi functiona în incinta Colegiului Sf.Sava. Ea a fost organizata pe trei sectiuni: topografie; poduri si sosele; arhitectura. Trebuie precizat ca este vorba de “Facultate”, adica de învatamânt superior. Cursurile începând în ianuarie, “studenti” nu au fost selectionati prin concurs, ei fiind recrutati din rândul salariatilor. Departamentului Treburilor din Launtru care se ocupau de constructii. Studentii propriu-zisi au fost recrutati de-a lungul anului 1851, “Facultatea” începând cursurile la 26 noiembrie 1851, tot în localul de la Sf.Sava.
Francezul Léon Luis Chrétien Lalane, “inginer civil si de mine”, este numit de domnitorul Barbu Stirbei în 4/17 august 1852 director al Directiei Centrale a Lucrarilor Publice. Ca urmare a propunerilor lui, învatamântul ingineriei de poduri si sosele la noi în tara a avut o evolutie ascendenta.
|n Decretul domnesc nr. 1129 din 1 octombrie 1864, dat de Alexandru I. Cuza, s-a hotarât înfiintarea “Scolii de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura” care a început sa functioneze la 1 octombrie 1864 în Bucuresti.
La 25 noiembrie 1864 a fost promulgata “Legea asupra Instructiunii”. Profesorul Ion Ionescu, apreciind stadiul în care se afla învatamântul superior de constructii, afirma ca:
“Legea generala a învatamântului public a dat loc la multe încurcaturi si a facut ca învatamântul tehnic superior sa nu iasa din procedeele de facere, prefacere, desfacere, refacere pe care le mai întâlnim si azi”.
În iulie 1875, ministrul Lucrarilor Publice, Theodor Rosetti, cere un nou program de învatamânt. Absolventii primeau Diplome de absolvire (cei cu media generala 15,50) sau Certificat de absolvire (cei cu media generala cuprinsa între 12 –15,50). Notarea se facea de la 0 la 20.
În anul 1878, Scoala de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura s-a separat de Universitate.
În anul 1881, o data cu venirea sa ca director, Gheorghe Duca a început reorganizarea Scolii Nationale de Poduri si Sosele (SNPS) ridicând-o la nivelul scolilor similare din strainatate.
Se considera ca data a înfiintarii învatamântului tehnic superior în România, anul 1881.
Comparând situatia în care era învatamântul ingineresc de constructii de la noi cu cel din strainatate, Gheorghe Duca spunea: “ Fiecare profesor are un curs de facut”, atragând atentia ca “Nu putem comite pacatul de a ne închipui ca fiecare din noi valoreaza patru sau cinci din profesorii strainatatii”.
Practica studentilor se facea de cele mai multe ori în birouri, studentii copiau proiecte existente, iar practica de vara era “aproape inexistenta”. Disciplina scolara era slaba, elevii veneau la cursuri “dupa voie”, nu luau notite, lipseau de la examene si “obtineau cu usurinta amânari”. Erau elevi în anul IV (ultimul) care înca nu terminasera toate examenele din anul I. Noul director se pronunta ferm împotriva ideii de a face “ingineri universali”.
La 16 iunie 1881, Gheorghe Duca a trimis Ministerului un raport în care cerea sa se aprobe anume “conditii de promovare”:
- Orice elev care la un examen general a obtinut o nota inferioara lui 12 sa fie declarat corigent la acel curs;
- Orice elev care a obtinut media generala la toate examenele inferioara lui 12 sa fie declarat repetent;
- Orice elev care în anul I obtine o medie inferioara notei 10 sa reia admiterea.
În septembrie a cerut aprobarea pentru o “Divizie preparatorie”.
În anul scolar 1881-1882 au urmat cursurile la “Divizia preparatorie” un numar de 32 de elevi dar au fost admisi doar 8. În anul urmator 1882-1883 au urmat cursurile 122 de elevi si au fost admisi 27.
Gheorghe Duca era adeptul principiului dupa care “ o conditie esentiala de izbânda este o severitate absoluta, atât pentru conduita cât si pentru studii”. “Nimic n-ar fi mai usor decât a avea cel putin 50 de elevi în fiecare clasa (an), dar atunci scoala ar exista numai de nume si ar deveni o fabrica de nulitati”.
La insistentele lui Gh. Duca, Ion C. Bratianu reuseste sa treaca prin Camera aprobarea pentru construirea unui local propriu pentru scoala.
Este cumparat terenul din str. Polizu cu o suprafata de 1,2 ha si arhitectul francez Cassian Bernard elaboreaza proiectul.
La 2 octombrie 1886 noul local a fost inaugurat în prezenta regelui Carol I.
În cuvântul sau, Gh. Duca a spus printre altele: “… Avem satisfactiunea de a putea zice ca inginerii esiti din scoala noastra sunt apreciati de toti aceia care îi vad la lucru…. scoala se afla în stare sa mearga înainte”.
La rândul lui, regele Carol I spunea ca: “ Învatamântul nostru a facut un progres din ziua când scoala a primit o directiune mai practica… Salut dar cu vie placere reorganizarea Scoalei de Poduri si Sosele, condusa cu atâta întelepciune si râvna si stabilita azi în frumoasa cladire, demna de însemnatatea acestui Institut. Sper si crez ca elevii care vor esi de aici ca ingineri instruiti sa fie totdeauna la înaltimea misiunii lor…”
Un moment de referinta din viata scolii Nationale de Poduri si sosele Bucuresti l-a constituit proiectarea si executia complexului de poduri metalice de la Cernavoda, conceput si executat sub conducerea profesorului de poduri Anghel Saligny.
Prin Decretul-Lege nr. 2521 din 10 iunie 1920, SNPS este transformata în scoala Politehnica din Bucuresti cu sectiile: Constructii, Electrotehnica; Masini si Metalurgie; Industrie; Silvicultura.
Modul de evolutie a Facultatii de Constructii în Scoala Politehnica din Bucuresti, crearea, organizarea si atestarea Institutului de Constructii Bucuresti – ICB ( prin Decretul nr.175 din 3 august 1948 al Prezidiului Marii Adunari Nationale a Republicii Populare Române), înfiintarea Universitatii Tehnice de Constructii Bucuresti – UTCB (denumire adoptata de Senatul Institutului de Constructii Bucuresti la 26 februarie 1993), sunt date pe larg în Istoria Universitatii Tehnice de Constructii Bucuresti, 1818-1998, Ed.UTCB, 1999. /1/
Prin Hotarârea Consiliului de Ministri nr.1050 din 10 octombrie 1949 se înfiinteaza Institutul de Arhitectura si Constructii cu facultatile:
1. Constructii civile si industriale, cu sectiile: „Constructii civile si industriale” si Instalatii;
2. Poduri si Constructii masive cu sectiile: Poduri si Constructii hidrotehnice
3. Drumuri si Lucrari edilitare;
4. Arhitectura si Urbanism.
În anul 1951, ICB avea urmatoarele facultati:
1. Constructii civile si industriale;
2. Poduri si constructii ingineresti;
3. Instalatii si Utilaj de constructii cu sectiile: Instalatii si Utilaj de constructii;
4. Drumuri si Lucrari edilitare;
5. Hidrotehnica, cu sectiile: Porturi si Cai de comunicatii pe apa si sectia de Constructii hidroenergetice;
6. Arhitectura si Urbanism;
7.Economie pentru constructii.
Prin Decizia nr.7238 din 15 octombrie 1990 s-au stabilit pentru doctorat si alte specializari, printre care Electrotehnica si utilizarea energiei electrice, iar în anul 1994 este introdusa si specializarea Masini, aparate si actionari electrice. La aceste specializari sunt atestati conducatori de doctorat profesorii: Ovidiu Centea, Constantin Ionescu si Cornel Bianchi.
Rectorii ICB, respectiv UTCB, au fost profesorii: Nicolae Korcinski, Dumitru Praporgescu, Vasile Nicolau, Radu Priscu, Dan Ghiocel, Constantin Iamandi, Florea Chiriac, Mircea Soare, Petre Patrut si în prezent Dan Stematiu.
Învatamânt tehnic superior de instalatii
Învatamântul tehnic superior de instalatii a luat fiinta o data cu înfiintarea sectiei de Instalatii în cadrul Facultatii de Constructii Civile si Industriale ca urmare a Hotararii Consiliului de Ministri nr.1050 din 10 octombrie 1949.
În anul 1951 sectia de Instalatii este transformata în Facultatea de Instalatii si Utilaj de Constructii, cu sectiile Instalatii si Utilaj de constructii.
În anul 1963 aceasta facultate se desparte în doua facultati de sine statatoare, formându-se Facultatea de Instalatii pentru Constructii si Facultatea de Masini si Utilaj pentru Constructii.
Trebuie evidentiate contributiile aduse pentru edificarea învatamântului tehnic superior de instalatii ale urmatorilor profesori universitari: Nicolae Drogeanu, Nicolae Barbulescu, Dumitru Dumitrescu, C.Ionescu Bujor, Leon Hamburger, Heinrich Hornstein, Ion Barbalata, Alexandru Cismigiu si altii /2/.
În anul 1949 s-a hotarât înfiintarea sectiei de Instalatii a Facultatii de Constructii a ICB, la care au fost înscrisi studenti de la sectia de Constructii din anul IV care au optat sa se specializeze în instalatii.
Sectia de Instalatii are de baza catedrele de Termotehnica, Electrotehnica si Instalatii.
Facultatea a functionat în localuri diferite: în sediul actualului Muzeu de Istorie a Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu), în Bdul Republicii nr.172 (Liceul Mihai Viteazul) si în actuala cladire din Bdul Pache Protopopescu nr.66 (fosta Bdul Republicii nr.176).
Facultatea a avut înca de la început sansa sa aiba profesori de exceptie.
Astfel, de la colectivul de matematica ne-au ramas în amintire profesorii: Cezar Cosnita, Bujor Ionescu, Mihai Ghermanescu, Stefan Petrescu, Ion Matei, Ion Filimon, Ion Barbalata, Stefan Vaida, Florica Bucur. Despre profesorul Cosnita îmi aduc aminte ca organiza saptamânal consultatii la care studentii veneau cu întrebari din cursuri si nu numai. Cunostea numele tuturor studentilor din an. Când ti se adresa pe nume, te întreba ceva sau facea o remarca te simteai într-adevar important.
Profesorul era de o modestie rara. În vara anului I eu am rezolvat în jur de 2000 de probleme din Culegerea de probleme de matematici superioare (3 volume) a lui Gunther N.M. si Cuzmin R.O., Ed.Tehnica 1950-1953. La aproximativ 30 din ele nu le vedeam rezolvarea. Când a început anul II, la prima consultatie i-am aratat profesorului ce am facut în timpul verii si l-am rugat sa ma ajute sa le rezolv pe cele nerezolvate de mine. Mi-a spus: “Tu crezi ca eu stiu sa le rezolv pe toate?…, la unele probleme gândesc ore sau chiar zile”. Dupa care s-a uitat la ele si la primele 10 mi-a dat indicatii care în câteva minute au dus la rezolvarea lor imediata.
Anual erau concursuri la nivelul institutului si la nivel de tara la diferite discipline (matematica, fizica, mecanica, rezistenta materialelor etc.). Ca urmare a constatarii preocuparilor mele, m-a înscris la concursul de matematica, la care am luat un premiu ce consta într-o suma de bani ce se dadea prin carti.
Atunci am primit cam 50 de carti pe care eu le-am ales si asa am început sa-mi formez biblioteca tehnica.
Profesorul Cezar Cosnita a fost profesor patru semestre la seria noastra. Avea un talent pedagogic rar întâlnit. Prezenta parti greu de înteles, într-un mod foarte simplu. Toti colegii întelegeam tot, desi scriam câte sapte-opt pagini de caiet studentesc la o prelegere. Un coleg care a avut restanta si apoi reexaminare si a ramas repetent la profesorul Cosnita, când a iesit afara de la ultimul examen ne-a spus: “ A tras Cosnita de mine …dar eu, nimic”. Nu era câtusi de putin suparat pe profesor ci numai pe el. Acesta era profesorul Cezar Cosnita.
La înmormântarea sa, un cadru didactic de la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti a spus printre altele: “Profesorul Cosnita a fost unul din cei mai mari geometri ai lumii”. Atunci mi-am amintit ca o data ne-a spus ca toata geometria se reduce la 12 teoreme. Se referea la geometria euclidiana. Daca le stii pe acestea, poti rezolva orice problema. Eu le stiam, dar de multe ori când aveam de rezolvat o problema aveam dificultati de a gasi solutia. (Daniel Hilbert arata ca la baza geometriei moderne stau 20 de axiome, din care se deduc teoremele). La înmormântarea lui, care a fost prima la care am participat în viata mea, am fost puternic impresionat si trebuie sa recunosc ca am plâns.
Au lucrat cu profesorul Cosnita si s-a vazut amprenta colaborarii, cadrele didactice: Stefan Vaida, Ion Matei, Florica Bucur si alti.
La Geometrie descriptiva, profesorii Stela Ionescu si Virgil Dragomir au lasat urme în pregatirea noastra inginereasca. La seria din care am facut parte, profesor a fost doamna Stela Ionescu, cu o puternica personalitate si rigurozitate în toata activitatea dânsei. A început cu punctul, dreapta si apoi planul, lucruri simple dar de baza. Erau predate sub forma de pasi – algoritmic. La început nu am înteles de ce trebuia sa urmarim atât de riguros realizarea proiectiilor care erau atât de simple si evidente. Am realizat importanta gândirii si aplicarii algoritmilor la corpuri si mai ales la intersectii de corpuri. Când i-am spus tatalui meu cu ce se ocupa Geometria descriptiva, mi-a dat ca tema sa trasez pe tabla aria laterala a unui trunchi de con, din care dupa taiere (debitare) si curbare sa obtin trunchiul de con proiectat. Dupa ce l-am trasat, l-a trasat si el si bineînteles ca nu corespundea cu al meu. Atunci mi-am dat seama ca trebuia sa reiau cursurile predate de doamna profesoara.
I-a urmat domnul profesor Virgil Dragomir, care am înteles de la colegi ca era tot atât de riguros si a dat valente noi acestei discipline.
La fizica, profesorul Nicolae Barbulescu, la prezentarea diferitelor fenomene fizice începea cu ipotezele si continua cu explicarea fenomenului, cu modelarea matematica, din aproape în aproape, pas cu pas, totul într-o înlantuire logica care ducea la o solutie evidenta.
Prezenta si parcurgea fenomenul, de parca ar fi gândit cu voce tare astfel încât aveam impresia ca participam, ca suntem de fata, la noi descoperiri. Fenomenele fizice erau expuse simplu si clar plecând de la partea descriptiva, fenomenologica si terminând cu expunerea lor matematica.
Fiecare curs era important. Cursul era prezentat astfel încât nimeni nu îsi permitea sa lipseasca, de aceea prezenta era de fiecare data de suta la suta. Cu toate acestea, dânsul programa ore de consultatii, la care participau de fiecare data cei ce citeau sau învatau diferite parti din curs, astfel încât sa poata exista un dialog.
Teoria relativitatii a expus-o în doua prelegeri, pe care le-a început scotând din servieta un tablou în care era înramata fotografia lui Albert Einstein. Profesorul a agatat într-un cui tabloul, de unde Albert Einstein ne-a privit la cele doua cursuri. De la modul de predare a teoriei relativitatii, a accentului pus pe partea de abstractizare de care a dat dovada Albert Einstein, a modului în care a cautat ca noi sa întelegem ce înseamna teoria relativitatii, am realizat ca de fapt aveam în fata un om de stiinta, un om remarcabil, un savant.
Cu aceasta ocazie ne-a recitat din “La steaua” de Mihai Eminescu.
În afara cursului propriu-zis, care corespundea programei analitice, un numar de ore erau alocate studiului corpului negru. Aceasta parte era optionala. Notarea la examen avea ceva inedit, si anume, studentii cei mai bine pregatiti care obtineau nota 10 si care raspundeau corect si la întrebari privind studiul corpului negru, primeau “nota 10 cu distinctie”. Numarul lor era cam de doi-trei pe serie si pe acestia, în semn de pretuire, profesorul îi invita la o bere. Printre ei a fost si prietenul si colegul meu Vasile Caluianu. Noi consideram acest gest, evident, ca o recunoastere a unei pregatiri de exceptie si o mare onoare. Din pacate, eu am obtinut nota 10, dar nu cu distinctie, asa ca nu am fost printre cei privilegiati, care sa aiba sansa unor discutii în apropierea magistrului.
În anul 1973, profesorul Nicolae Barbulescu a participat la agapa organizata de noi, dupa 10 ani de la terminarea facultatii, ocazie cu care ne-am depanat unele amintiri. Una dintre ele era aceea când nu am înteles un subiect predat de profesor. L-am întrebat pe prietenul meu cel mai apropiat si coleg de banca, George Jugureanu, daca el a înteles. Mi-a raspuns ca nu, si atunci eu m-am ridicat în picioare si l-am rugat pe domnul profesor daca nu se supara sa repete demonstratia. Dânsul a repetat-o, dar eu tot nu am înteles. Din priviri am înteles ca nici George nu a înteles. Simteam ca nici colegii din sala nu au înteles.
Eram în situatia de a spune din nou ca nu am înteles, ceea ce nu ma avantaja deloc sau în situatia de a spune ca am înteles si sa stau jos. Dar daca spun ca am înteles si ma pune sa explic ceea ce am înteles? În momentul acela a venit întrebarea directa a domnului profesor:
“- Ei, acuma ai înteles?”
- Domnule profesor, va rog sa nu va suparati dar nu am înteles.
Fara sa se supere, dânsul a sters tabla si a reluat integral demonstratia.
S-a întors cu fata catre sala radios si a spus: “Ei , acum ai înteles? Ca acum am înteles-o si eu!” La agapa ne-a marturisit ca era o chichita pe care nici dânsul nu o avea clara si tot a amânat clarificarea ei. Cu aceasta ocazie si-a clarificat-o…
Dupa aproximativ douazeci de ani, când Mihaela, fiica mea, învata pentru examenul de fizica, mi-a spus ca are niste întrebari în legatura cu unele subiecte si ma roaga sa i le explic. I-am spus ca cel mai bine ar fi sa se uite în cartea profesorului, “Elemente de fizica generala” aparuta în Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1962. A fost încântata sa constate ca, practic fara nici un efort, a reusit sa înteleaga tot. De fapt am vrut sa arat ca aceasta carte este scrisa de un mare pedagog si constituie cu adevarat o carte de referinta.
Profesorul Nicolae Barbulescu a fost o personalitate puternica. Noi, studentii dânsului, nu-l vom uita niciodata.
La fizica, alte cadre didactice de valoare i-au urmat, printre care profesorii Mircea Naumescu si Ion Fait.
La Mecanica ramâne de neuitat, pentru oricine i-a fost student, profesorul Aurel Pârvu, de o inteligenta sclipitoare. În perioada când mi-a fost profesor, la nivelul institutului s-a hotarât ca fiecare profesor sa aiba cursul scris.
Profesorul Pârvu, ramas ultimul care nu a scris cursul, dupa multe discutii, a prezentat un manuscris care era foarte subtire.
Orice carte de mecanica are sute de pagini, a lui avea putin peste o suta de pagini. La nivelul decanatului s-a intervenit la Catedra de Mecanica (care apartinea de Facultatea de Constructii Civile si Industriale) pentru controlul stiintific. La verificarea daca cartea respecta programa analitica s-a constatat ca ea corespundea întru totul. Explicatia conciziunii era ca totul era tratat vectorial.
Profesorul avea legatura cu Comisia de Astronautica a Academiei Române, fiind la curent cu ce se întâmpla în lume în domeniul spatiului cosmic. Se pare ca el a reprezentat România la un Congres de Astronautica la New Delhi.
În ziua în care a avut loc primul zbor din lume în spatiul cosmic efectuat de Iuri Gagarin, studentii l-au invitat în sala de festivitati (care a devenit neîncapatoare) unde a expus calculul traseului, influenta gravitatiei terestre, sarcina utila a “sputnik-ului”, lansarea la momentul oportun etc., încât toti cei prezenti au plecat ca si cum ar fi participat la un curs despre lansarea navelor spatiale în cosmos. A fost extraordinar.
Si azi fostii studenti îsi aduc aminte de numeroasele si bunele glume facute de dânsul sau facute de altii, în care dânsul era în centrul atentiei. La ultimul curs din facultate, studentii invitau cadre didactice si conducerea facultatii. Studentii marcau locul unde sa stea fiecare cadru didactic invitat si acolo gasea un biletel care cuprindea unele ticuri ale profesorului, unele semne de întrebare pe care le aveau studentii vis-a-vis de modul de comportare al cadrului didactic etc. Acestea erau scrise în cuvinte sau în versuri. Cadrul didactic era invitat sa raspunda la cele scrise pe biletel.
La un astfel de curs de terminare a facultatii, profesorul Pârvu a gasit scris:
Suplu ca un elefant,
Ca balena elegant,
Si frumos ca un purcel;
Asta-i Pârvu Aurel.
La care, când i-a venit rândul, profesorul a spus ca nu este de acord cu cele scrise si chiar dadea impresia ca este suparat, ceea ce nimeni nu ar fi dorit. Dânsul a spus în continuare ca acest catren ar fi trebuit sa fie cam asa:
Suplu ca o integrala,
Inocent ca o vestala
Si frumos ca Rafael;
Asta-i Pârvu Aurel.
Bineînteles ca a stârnit un ropot de aplauze.
La banchetul de terminarea facultatii pe care l-am organizat la restaurantul Berlin, ciocnindu-se un pahar de coniac, decanul (profesorul Simion Soare) a spus: “Hai noroc si la mai mare”, profesorul Stefan Andrei (profesor de organizare – viitor decan), a spus: “Hai noroc si la mai tare”, la care profesorul Pârvu a spus: “Fiecare, cu ce-l doare”.
La Rezistenta materialelor \nceputul a fost facut de acad. Radu Voinea si continuat de prof.dr.doc. Mircea Soare si de profesorul Simion Soare. La seria în care am fost student a predat profesorul Simion Soare care a facut un curs de exceptie. A fost primul curs ingineresc în care noi, studentii, am înteles ce înseamna dimensionarea unui element de constructie si cum se face aceasta. A fost prima data când am înteles cu adevarat ce presupune ingineria. Acest curs a fost facut cu imaginatie si în asa fel încât si acum sunt convins ca orice inginer, fie el chimist sau electronist, trebuie sa urmeze acest curs. El îti dezvolta o gândire inginereasca, dupa cum gândirea algoritmica este necesara în informatica.
Colectivul de Hidraulica a avut si are personalitati marcante. Academicianul Dumitru Dumitrescu, profesorul Dumitru Cioc, profesorul Constantin Iamandi care au facut o scoala de hidraulica a instalatiilor, continuata de prof. Mircea Radu Damian, Lucian Sandu, Anton Anton, Virgil Petrescu, Mircea Degeratu, Liviu Hasegan si altii.
(continuare \n numarul urmator)
prof.univ.dr.ing. Constantin Ionescu, UTCB