IMPORTANTE MODIFICARI LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL SECURITATII SI SANATATII ÎN MUNCA (III)

(Urmare din nr. trecut)
Este bine de precizat ca specialistii care au utilizat multa vreme normele specifice de securitate a muncii apreciaza ca acestea pot fi utile în continuare, reprezentând o foarte buna „sursa de inspiratie” în elaborarea instructiunilor proprii, daca sunt adaptate în mod corespunzator conditiilor de lucru concrete ale întreprinderii. Prin urmare, atât Normele Generale de Protectie a Muncii, cât si normele specifice de securitate a muncii ar putea fi utilizate ca exemple de bune practici în domeniu, alaturi de alte materiale cu informatii de specialitate.
Este deja cunoscut faptul ca Legea nr. 319/2006 transpune în legislatia interna prevederile Directivei Cadru 89/391/CEE pentru promovarea îmbunatatirii sanatatii si securitatii lucratorilor la locul de munca. Preluând principiile de prevenire ale Directivei Cadru, legea prevede obligatia angajatorilor de a asigura activitatile de protectie si de prevenire a riscurilor profesionale în unitatile lor, fie prin asumarea de catre ei însisi a atributiilor în domeniu, daca au capacitatea si cunostintele necesare, fie prin desemnarea unuia sau mai multor lucratori, fie prin organizarea serviciului intern de prevenire si protectie, fie prin apelarea la un serviciu extern. De asemenea, legea stabileste situatiile în care angajatorul poate apela la una din aceste modalitati si în ce conditii.
În cazul în care competentele interne sunt insuficiente pentru organizarea acestor activitati, angajatorul trebuie sa faca apel la competente (persoane sau servicii) externe. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea externalizarii acestei activitati, cu observatia ca reglementarile legale insista asupra prioritatii rezolvarii ei prin mijloace interne.
De la aparitia Directivei Cadru, la nivel european au fost numeroase discutii asupra modalitatii de asigurare a activitatilor de securitate si sanatate în munca, existând unele opinii în favoarea acordarii de prioritate serviciilor externe. Totusi, Comisia Europeana a stabilit un punct de vedere comun cu privire la acest subiect, astfel încât angajatorii din statele membre ale Uniunii Europene sa apeleze la solutia „externa” ca o ultima solutie de luat în considerare. Intentia legiuitorului european, atunci când a instaurat regula prioritatii recurgerii la serviciile de prevenire interne fata de cele externe, a fost de a permite întreprinderilor care dispun de un astfel de serviciu sa îl pastreze si celor care nu dispun de acesta sa poata face apel la servicii externe de calitate.
Este de remarcat faptul ca prin externalizarea acestei activitati, angajatorul nu este exonerat de responsabilitatile sale în domeniu.
Pentru a asigura eficienta serviciului extern de prevenire si protectie, angajatorul trebuie sa permita accesul acestuia la toate informatiile necesare desfasurarii acestei activitati. De asemenea, trebuie sa asigure realizarea unei strânse colaborari între serviciul extern de prevenire si protectie si lucratorii desemnati sau serviciul intern de prevenire si protectie.
Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 stabilesc, în mod detaliat, conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca serviciul extern de prevenire si protectie. Astfel, acesta trebuie:
– sa dispuna de personal cu capacitate profesionala adecvata si de mijloacele materiale necesare pentru a-si desfasura activitatea;
– sa fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire si protectie, constituita în cadrul Directiei de Munca, Solidaritate Sociala si Familie de la nivelul fiecarui judet;
– sa fie format din lucratori care îndeplinesc cerintele minime de pregatire în domeniul securitatii si sanatatii în munca.
Tot în cadrul Normelor metodologice sunt detaliate cerintele minime de pregatire a personalului în domeniu, modalitatea de abilitare a serviciilor externe de prevenire si protectie si documentele necesare abilitarii, precum si modul de constituire si functionare a comisiilor de abilitare si avizare.
Din pacate, experienta acumulata la nivel european demonstreaza ca nu toate întreprinderile respecta obligatia de a utiliza servicii de protectie si de prevenire a riscurilor profesionale, fie utilizând personal propriu, fie, în lipsa, adresându-se serviciilor externe. Aceasta situatie este caracteristica pentru întreprinderile mici si mijlocii din toate statele membre.
Una din conditiile succesului activitatii de prevenire consta în constientizarea si implicarea tuturor „actorilor prevenirii” în acest proces. Iata de ce, daca pentru angajator au fost prevazute o serie de obligatii, legislatia în domeniu impune si lucratorilor un set de cerinte de securitate si sanatate în munca, plecând de la obligatia de a-si desfasura activitatea doar în conformitate cu pregatirea si instruirea lor si de a colabora cu angajatorul la realizarea masurilor prevazute. Astfel, sunt stabilite obligatii pe care lucratorii trebuie sa le respecte în scopul asigurarii sigurantei în munca atât a propriei persoane cât si a celorlalti lucratori, precum si obligatia ca în contractul individual de munca sa fie prevazute atributii clare privind securitatea si sanatatea la locul de munca.
În fond, România trebuie sa se alinieze uneia din preocuparile majore în domeniul securitatii si sanatatii în munca la nivel european, aceea de intensificare a eforturilor pentru crearea unei culturi a riscului la nivelul tuturor întreprinderilor din statele membre. Iar pentru reusita acestei actiuni este necesara participarea constienta si voluntara a tuturor celor vizati, implicarea tuturor responsabililor în domeniu pentru realizarea starii de bine la locul de munca.