FARA REPROFESIONALIZARE NU AVEM VIITOR
Data: 16-31 martie 2011
Tara nu se poate ridica decat prin ingineri
(I. C. Bratianu)
Alaturi de numeroase alte consideratii, se impune a trata o tema extrem de sensibila, si anume aceea a reprofesionalizarii. Unghiurile de vedere pot fi diferite, insa o conditie obligatorie rezida in necesitatea unei evaluari realiste a starilor de fapt din prezent. De aceea, o prima observatie priveste faptul ca Romania a intrat in Uniunea Europeana cu numeroase handicapuri, care isi au originea in istorie, dar si in derapajele din perioade recente. In consecinta, integrarea in lumea libera, civilizata si prospera, cu problemele ei actuale dificil de depasit, dar pentru progresul careia exista premise favorabile, devine un imperativ major care implica si o actiune pentru depasirea decalajelor care ne mai despart, in special de Occidentul european, zona cea mai dezvoltata din UE.
Exemple care ne inspira
Sintagma „Occident“, pe care multi romani o asociaza Europei de Vest, a exercitat si exercita o fascinatie deosebita, dar, daca judecam lucrurile pe un plan mai larg, viziunea eurocentrista se cere depasita intrucat ea cuprinde si alte tari dezvoltate din America si Asia. Se au in vedre, in special, urmatoarele componente comune: trecerea la societatea post-industriala, bazata pe informatica, cunoastere, comunicare rapida, investitii masive in educatie, cercetare, inventica, tehnologie inalta, constientizarea necesitatii unor politici de dezvoltare durabila, un nivel inalt al profesionalizarii populatiei, eforturi sustinute de a aplica si perfectiona constant formele democratice de guvernare, respectul pentru drepturile si libertatile fundamentale ale omului, pentru lege si ordine.
Se cuvine sa meditam la modul in care au ajuns aceste natiuni la un asemenea statut, ma refer mai ales la cele care acum sase decenii nici nu ar fi visat asa ceva – Australia, Noua Zeelanda, Singapore, Coreea de Sud si, intr-o oarecare masura, Japonia si Canada. De aici, intrebarea: ce invataminte se pot desprinde pentru situatia specifica a Romaniei?
Pentru a raspunde la o asemenea intrebare ne vin in ajutor numeroase lucrari ale unor autori de prestigiu international, precum Francis Fukuyama, Alvin Toffler, Lester C. Thurow, Angus Maddison, si sinteze de valoare stiintifica ale unor centre romanesti de cercetare asa cum este Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare.
Prin luarea in considerare a unor asemenea surse de inspiratie, putem sa observam ca una dintre marile reusite care au dus la detasarea neta in lumea actuala a unor state precum Japonia sau Coreea de Sud are la baza o politica nationala coerenta si sustinuta, pe parcursul unei jumatati de secol, privind nu simpla trecere, in etape, prin ciclul industrializarii urmat de SUA sau Anglia, ci prin saltul direct in epoca post-industriala. Ideea este fundamentala, deoarece si in cazul Romaniei numai prin „arderea etapelor“ este posibila o reducere semnificativa a decalajelor. In loc sa incerce sa ajunga din urma natiuni care oricum nu stateau pe loc, statele mentionate au avut curajul si perseverenta de a reusi sa li se alature direct. Acesta este secretul asa-numitelor „miracole“ japoneze, ale celorlalti „tigri asiatici“, precum si ale unor state europene intre care unele tari scandinave.
Incercand sa descifram explicatiile, vom recurge la una dintre cele mai frecvente ierarhizari a factorilor de succes. In primul rand, rezultatele au fost posibile printr-o schimbare de mentalitate impusa de elite, prin abandonarea multor traditii care pareau inradacinate pe vecie, printr-o constientizare remarcabila, atat in randul clasei politice, cat si al populatiei, a faptului ca singura sansa reala de a tine pasul cu mersul istoriei si de a avea un viitor ca natiune este un salt calitativ peste timp.
In al doilea rand, este remarcata renuntarea la ideea de a asigura prevalenta muncii manuale sau „directe“, oricat de inalt calificata ar fi fost ea.
In al treilea rand, este de retinut faptul ca succesul a fost determinat si de luarea in considerare a situatiei specifice din fiecare tara. De exemplu, unele tari precum Japonia, Coreea de Sud, au avut nevoie de campanii intense de alfabetizare. Altele, cu un nivel inalt de educatie in randul populatiei, ca Germania sau Tarile de Jos si statele scandinave au trecut direct la inlocuirea sistemului de invatamant clasic cu unul modern, interactiv, bazat pe interdisciplinaritate si aplicatii. Rezultatele aveau sa fie spectaculoase. Asa cum observa Eric Hobsbawn, in 1940, Japonia avea 80% din populatie analfabeta; in 1990, in aceeasi tara, 80% din populatie traia din activitati „intelectuale“ in sensul ca ele nu implicau munca manuala, ci gandirea si actiunea pe cale de comunicare rapida.
In sfarsit, toate aceste state dezvoltate au in comun si faptul ca au imbratisat foarte devreme revolutia tehnologica, urmata, la scurt timp, de cea a informaticii si comunicarii, ceea ce a dus la conturarea elementelor de succes pe care se bazeaza increderea acestor natiuni in siguranta viitorului lor.
Calitatea resurselor umane
Cu aceste consideratii ne-am apropiat de tema noastra centrala, si anume aceea a calitatii resurselor umane, a fortei de munca. Numai in cadrul conturat prin elementele evocate se pot identifica cele mai concludente aspecte ale unei analize. Studiile de profil au permis sa se precizeze elementele cheie ale profesionalizarii, ca motor al succesului economic, in conceptia tarilor dezvoltate din Europa, America de Nord, Asia sau Oceania. Este vorba despre cinci principii de baza comune strategiilor de dezvoltare.
1. Investitia in dezvoltarea constanta a tehnologiilor de varf si a celor care protejeaza mediul, conservand sau exploatand rational resursele naturale ale natiunii
Caile de actiune sunt numeroase, de la conservarea zacamintelor de metale rare si a padurilor in Canada, mutarea marilor combinate chimice sau de ciment in afara tarii, refacerea accelerata a padurilor pana la purificarea apelor si a altor resurse naturale. Toate acestea la noi in tara se petrec pe dos. Industria de ciment a fost preluata de companii din tari ca Franta si Germania, padurile s-au distrus si se distrug, apele se polueaza masiv si in continuare si nu se iau masuri potrivite pentru indreptare. In aceste zone se investeste masiv in tehnologii de varf in toate domeniile, in functie de resursele si interesele economiei nationale. Nu in ultimul rand, se investeste in micile industrii, producatoare de obiecte de arta, artizanat, hobby, educationale. Sunt domenii care necesita o mana de lucru inalt calificata si echipamente de varf, dar, in compensatie, sunt nepoluante si produc obiecte cu volum mic si valoare foarte mare. De remarcat, insa, ca niciuna dintre aceste natiuni nu a renuntat la productia fizica de bunuri, considerata principalul motor al prosperitatii, un important factor de sporire a avutiei nationale.
2. Multidisciplinaritatea educatiei si a profesionalizarii
Saltul calitativ al cercetarii stiintifice si al cresterii tehnologice in tarile dezvoltate reprezinta rezultanta pregatirii interdisciplinare inca de la nivelul liceului sau, cu atat mai mult, in universitati. Trebuie mentionat ca, in evaluarea calitatii invatamantului superior, cultivarea multidisciplinaritatii si a capacitatii de a face corelatii intre domenii reprezinta unul dintre cele mai relevante criterii.
3. Transformarea invatamantului liceal si universitar clasic intr-unul modern, interactiv, care tine seama de talente si vocatii, inca din adolescenta
O trasatura definitorie a sistemelor de formare profesionala in tarile avansate, in special in Europa, consta in stimularea interesului tinerilor pentru educatie, lectura, acumularea de cunostinte si afirmarea propriei vocatii, punandu-se accentul pe modelarea personalitatii in egala masura cu dobandirea unei culturi generale solide. In Europa de Vest, Canada, Noua Zeelanda si Japonia, doar circa 55% din orele de curs sunt tinute in clasele sau laboratoarele scolii, restul de 45% desfasurandu-se in spatii si institutii menite sa dezvolte interesul pentru materia sau domeniul respectiv, in muzee, gradini zoologice, monumente istorice, institute de cercetari aplicate, biblioteci interactive, rezervatii naturale etc. Este de retinut ca intre anii 1995 si 2006, studii si statistici promovate constant in tarile Uniunii Europene au permis sa se confirme ca prin metodele amintite sporeste considerabil interesul adolescentilor pentru educatie si creativitate, pentru lumea in care traiesc.
Pe o asemenea baza se intensifica preocuparile menite sa incurajeze tinerii sa adopte forme de specializare in arte si meserii traditionale sau moderne care – asa cum mai remarcam – produc obiecte cu volum mic, cu consum redus de energie si materii prime si cu o valoare finala foarte ridicata. Efectele se vad si in faptul ca 20 din cele 26 de state supuse analizei au cea mai mica rata de abandon scolar din lume pentru intreaga perioada a studiilor primare si secundare. Aceasta rata scade si mai mult, daca se ia in considerare ca 90% din cazurile de abandon provin din randurile emigrantilor din Lumea a Treia, care nu pot sau nu doresc sa se adapteze modelului occidental de civilizatie.
4. Educatia permanenta, pe toata durata vietii, menita sa actualizeze cunostintele si sa perfectioneze abilitatile profesionale ale individului
In aceasta privinta se ia in considerare in cel mai inalt grad faptul ca, intr-o lume in care cunostintele acumulate in cele trei cicluri de educatie se invechesc rapid, datorita revolutiei tehnico-stiintifice si schimbarilor culturale majore, adaptarea si completarea permanenta a cunostintelor si deprinderilor utile devine o componenta vitala a politicii de stat privind educatia. Departe de a considera ca procesul acumularii de cunostinte necesare domeniului sau meseriei lor s-a incheiat odata cu obtinerea diplomei, o mare parte a populatiei din tarile dezvoltate, tineri si varstnici deopotriva, este in permanenta angrenata in cursa perfectionarii profesionale, pliata pe ultimele noutati in domeniul lor de activitate ori in domeniile conexe. Asa se explica si faptul ca aceste tari ocupa 26 din primele 30 de locuri la capitolul Investitii si inovatii, creativitate stiintifica si artistica. Este, de asemenea, motivul pentru care statele din UE si celelalte din primul esalon al dezvoltarii sunt principalele consumatoare de produse culturale si stiintifice (carti, reviste, filme artistice si documentare, publicatii de specialitate, muzica, teatru, arta plastica, antichitati si produse de arta sau artizanat) din intreaga lume (75% din total, in anul 2006).
5. Reciclarea si recalificarea profesionala
Este un adevar unanim recunoscut ca, intr-o economie de piata dinamica, supusa permanent schimbarii si innoirii, o parte din forta de munca trebuie sa isi schimbe total sau partial meseria, macar o data in timpul vietii. In acest sens, Alvin Toffler scria, inca in 1970, ca in pragul mileniului trei, circa 30% din persoanele ocupate vor fi nevoite sa adopte alte meserii decat cele de baza, in care se pregatisera. A fost ironizat pentru o asemenea anticipatie, insa, in 2006, „Statistica Mondiala a Ocupatiilor“, elaborata de ONU, constata ca, intre 1996 si 2006, peste 45% din forta de munca din 100 de state a fost nevoita sa isi schimbe ocupatia. Cei care au inteles mai devreme ce a vrut sa spuna Toffler, si anume liderii tarilor dezvoltate, au izbutit sa isi mai adjudece un avantaj prin politici nationale coerente si constante pe termen lung, de recalificare a adultilor. Din pacate, aceasta lectie extrem de instructiva nu a fost insusita de cele mai multe tari in curs de dezvoltare. Nu se poate invoca doar precaritatea suportului financiar, ci la mijloc se afla o eroare politica fundamentala. In context, este adesea invocat exemplul Japoniei, tarilor scandinave, Germaniei, Canadei si Olandei, unde, practic, 95 – 97% dintre adultii nevoiti sa renunte la meseria lor de baza sunt recalificati pe cheltuiala statului in fiecare an, incepand inca din anii ’90 ai secolului trecut. Argumentul este doar partial valabil, intrucat nu totul se reduce la resursele financiare, iar acestea pot fi obtinute inclusiv prin sporuri de productivitate rezultate din procesul de recalificare.
Pentru aceasta parte a analizei poate fi formulata o concluzie preliminara potrivit careia cele cinci elemente enumerate constituie factorul propulsor al functionarii eficiente si al performantei reale – economica, sociala, si cultural-stiintifica – in statele avansate aflate intr-o ambianta accentuat concurentiala. Datorita lor (si, desigur, avantajelor istorice sau geo-strategice), cele 26 de natiuni fruntase raman in topul statisticilor mondiale referitoare la dezvoltarea si calitatea vietii.
Drumul spre necesara schimbare a mentalitatilor
Ceea ce se impune a releva, tot in termeni comparativi, dar, de aceasta data, cu trimitere directa la Romania, vizeaza modalitatile de actiune indreptate spre o schimbare profunda a mentalitatii tuturor categoriilor sociale in sensul evocat pana acum, ceea ce nu va fi posibil fara o strategie coerenta de dezvoltare durabila, conceputa pe termen lung, in care accentul sa se puna pe investitia in factorul uman in consonanta cu efortul de conservare si utilizare responsabila a capitalului natural.
Intr-o asemenea strategie este obligatoriu sa fie incluse masurile si eforturile indreptate spre dezvoltarea integrarii stiintei, tehnologiei si cercetarii in vederea promovarii unei viziuni la nivel european.
O strategie de dezvoltare pe termen lung a Romaniei nu are sanse de reusita decat daca se constituie ca o parte a unei actiuni la scara continentala, ceea ce ne va duce si la realizarea dezideratului national de micsorare a decalajelor care ne despart de Occidentul european. Profesionalizarea pe scara larga si cresterea in competente reprezinta marea noastra sansa, intr-o lume care inainteaza cu pasi repezi spre un nou tip de civilizatie care are ca principale forte motrice cunoasterea si inovarea.
Consideratiile prezentate au la baza analizele cuprinse in documentele Uniunii Europene, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare, Strategia Nationala de Cercetare, Dezvoltare si Inovare 2007 – 2013 si alte lucrari din domeniu, toate constituindu-se nu numai in surse de inspiratie, ci si in repere care pot si trebuie sa fie examinate, studiate in masura in care corespund interesului national.
Studiile si analizele mentionate prezinta o realitate istorica de necontestat, si anume aceea ca, dupa sfarsitul Razboiului Rece, definitorie pentru puterea unei natiuni – a unei aliante – nu mai este forta militara, ci performanta economica si capacitatea de a se inscrie pe traiectoria tendintelor globale. In era post-industriala, realizarea acestui deziderat depinde in primul rand de abilitatea de a genera si aplica noi cunostinte, de a pune in valoare cercetarea, inovatia, creatia culturala si stiintifica. Factorul propulsor si multiplicator al cunoasterii utile a fost reprezentat dintotdeauna de catre elitele intelectuale, iar la inceputul mileniului trei, acestea se incadreaza in categoria mai larga de profesionisti.
Cum este bine stiut, pentru a-i forma pe profesionisti, statele au la dispozitie procesul educational, cu toate componentele lui, inclusiv cele care privesc recalificarea sau schimbarea profesiei si promovarea multi si interdisciplinaritatii. Acest proces complex poate fi afectat de factori subiectivi sau obiectivi precum existenta unui mediu politico-social deschis spre creatie si inovare, apetitul pentru investitii in dezvoltarea factorului uman, capacitatea economico-financiara de a sustine acest efort, migratia in ambele sensuri a fortei de munca inalt calificata, evolutiile demografice, toate subordonate, evident, unei viziuni strategice. Ca nu se intampla totdeauna asa o constatam fiecare si in spatiul nostru de activitate, ca si la nivel national. De altfel, pe un plan mai larg comunitar si mondial se inregistreaza astfel de fenomene, bineinteles cu intensitati si arii diferite. Interdependentele organice tot mai accentuate in interiorul Pietei Unice Europene si, mai ales, extinderea ariei de folosire a monedei unice – euro – tind sa determine o coordonare mai stransa a principalelor politici publice si sa largeasca domeniile de aplicare a reglementarilor la nivel comunitar.
In aceste conditii, politicile UE in materie de educatie, formare profesionala, interdisciplinaritate, invatare continua si recalificare, intr-un cuvant in materie de profesionalizare a populatiei care traieste in interiorul granitelor Uniunii, tind sa capete un caracter general si obligatoriu, asa cum s-a prefigurat si se prefigureaza in documentele programatice adoptate la Lisabona, Bologna si Copenhaga. Este demn de semnalat ca a intrat de pe acum in actiune evaluarea la nivelul UE a diplomelor si certificatelor de competenta, care trebuie sa fie comparabile si compatibile, prin indeplinirea anumitor standarde si criterii, astfel incat persoanele in cauza sa poata lucra si sa fie retribuite fara discriminare pe intreg teritoriul Uniunii Europene.
Inca in 2006, UE cu 25 de membri (dintre care 8 tari foste socialiste) se putea caracteriza printr-o situatie preponderent pozitiva, si anume ca doua treimi din locurile de munca erau ocupate de persoane mediu si inalt calificate. Odata atins acest stadiu, Comunicatul de la Helsinki, adoptat la 5 decembrie 2006, era in masura sa supuna atentiei patru prioritati pentru statele membre in perioada 2007 – 2010:
? formarea profesionala moderna si invatarea pe tot parcursul vietii trebuie sa devina o prioritate a politicii nationale;
? va continua procesul de perfectionarea a instrumentelor comunitare de sustinere a formarii profesionale moderne (Cadrul European de Asigurare a Calitatii in Formarea Profesionala, Sistemul European de Credite pentru Formarea Profesionala, Cadrul European al Calificarilor etc.);
? va continua cooperarea europeana in domeniul educatiei si formarii profesionale;
? se va largi participarea la formarea profesionala si la sistemul de educatie in general, cointeresandu-se autoritatile locale, structurile sectoriale si agentii economici.
Prioritatile mentionate au o relevanta speciala in cazul Romaniei, desi tara noastra a devenit membra a UE dupa aproximativ un an de la adoptarea Comunicatului de la Helsinki, respectiv la 1 ianuarie 2007. Practic, a fost si este nevoie ca Romania sa se integreze atat conceptual, cat si practic in aplicarea celor patru prioritati. Avem in vedere necesitatea ca modernizarea invatamantului, formarea si pastrarea elitelor, profesionalizarea societatii in ansamblu, toate acestea urmand sa reprezinte filonul principal al politicilor publice complexe ce trebuie implementate in tara noastra in anii urmatori. Nu putem trece cu vederea o realitate deloc favorabila, si anume aceea ca in anii care au trecut de la Revolutie s-a actionat haotic, iar rezultatele au fost pe masura. S-au elaborat planuri, strategii, studii privind dezvoltarea tarii, profesionalizarea si educarea populatiei si conceperea unei evolutii economico-sociale durabile, dar toate acestea – in pofida faptului ca au fost bine structurate si au oferit solutii care au ramas doar in arhive. Si aceasta in conditiile cand ele au fost aprobate de institutiile statului, de societatea civila si de clasa politica, aproape in unanimitate. Se impune a se concretiza starile de fapt din domeniul de care ne ocupam, astfel incat in urma unei diagnoze corecte sa se poata identifica modalitatile prin care tot ce a fost conceput corect sa se aplice, bineinteles cu imbunatatirile necesare determinate de evolutia unor fenomene si procese.
Prioritati si urgente
In momentul de fata se poate afirma ca a capatat un caracter de urgenta regandirea profunda a intregului sistem educational, cu accent pe formarea profesionala. Inainte de toate se cere luata in considerare evolutia demografica ingrijoratoare. A avut si are loc scaderea natalitatii, in conditiile in care s-au accentuat procesul de imbatranire a populatiei si cel de reducere a ratei generale de activitate. Specialistii au confirmat ca partea cea mai mare a populatiei active se va reduce in deceniile urmatoare in proportii si ritmuri crescande, in timp ce dezvoltarea si modernizarea economiei romanesti va cunoaste evolutii net superioare celor de pana acum, creand noi presiuni asupra pietei muncii. Aceasta situatie va impune reprofesionalizarea pe scara larga a unei populatii active din ce in ce mai varstnice, ceea ce va reclama strategii si programe adecvate.
Diminuarea natalitatii dupa 1989 si previzibila mentinere a nivelului scazut din ultimii ani si in anii ce vin ameninta cu producerea unei grave penurii de forta de munca. Acoperirea deficitului s-ar putea realiza prin promovarea a doua cai principale: cea a importului de forta de munca si cea a atragerii in activitati economice a populatiei inactive, aceasta a doua cale impunand elaborarea si aplicarea unei strategii complexe de reprofesionalizare si, mai ales, de profesionalizare.
Potrivit celor mai recente previziuni ale Eurostar, populatia in varsta de munca (15 – 64 ani) va incepe sa scada mai pronuntat din 2012. Astfel, cresterea economica va trebui sa se bazeze mai putin pe o majorare a numarului de locuri de munca si mai mult pe productivitatea angajatilor.
In acelasi timp „este necesar ca mai multi oameni sa fie activi pe piata muncii, mai mult timp. Sistemele de pensii publice din unele state membre se confrunta cu mari cresteri ale costurilor, ceea ce inseamna o povara mai grea pentru generatia tanara. Asistam la provocari demografice enorme“, a spus in raportul pe acest subiect europarlamentarul olandez Oomen Ruijten.
Accentuarea procesului de imbatranire a populatiei va impune, totodata, reformarea sistemului de asigurari sociale si medicale, inclusiv prin dezvoltarea specializarilor de profil, de asistenta sociala specifice varstei a treia si a patra, precum si a retelei de unitati medicale si asezaminte specifice acestei populatii.
Studiile arata ca, pana in 2060, costurile imbatranirii populatiei vor creste cu 7% din PIB sau chiar mai mult. Aceasta inseamna costuri suplimentare cu pensiile, asistenta medicala, azilurile de batrani si asistenta sociala. In cea mai grava situatie se va afla si una dintre cele mai bogate tari europene, Luxemburg. Aici, costurile legate de imbatranirea populatiei vor ajunge la 18% din PIB, in Grecia aproape 16%, iar in Romania 10%.
Se cere semnalata inca o dimensiune a impactului pe care il produce o astfel de evolutie demografica. Intreaga strategie de profesionalizare va avea de facut fata unei dure realitati. Populatia in varsta de 19 – 23 de ani, din care se recruteaza viitori specialisti cu pregatire superioara, este astazi de 1,7 milioane de persoane si va fi, in anul 2025, de numai un milion. Migratia externa ar putea sa diminueze si mai mult acest numar. Este vorba despre o reducere dramatica a populatiei de varsta universitara, ceea ce va impune – se mai subliniaza – o regandire a intregului sistem de invatamant superior pentru favorizarea profilurilor de care societatea va avea nevoia cea mai acuta.
(Continuare in numarul viitor)
n.r.: Subtitlurile apartin redactiei