Profesorul Florin Teodor Tanasescu, la 90 de ani
Data: 16-31 martie 2022
Mă bucur că scriu acest articol! Atât pentru ceea ce înseamnă în viața unui om o asemenea aniversare, la care puțini ajung, cât și pentru cariera sa, care a avut, astfel, timp să se rotunjească esențial. Dacă facem un calcul simplu, vom constata că a trăit viața activă în mod aproape egal înainte și după 1989, ceea ce îl pune în situația de a fi un martor matur, credibil, al celor două epoci.
Facem parte dintr-o aceeași mare familie, „Familia ICPE", care, în cei peste 70 de ani de existență, numără probabil în jur de 50 000 de suflete, răspândite în toată lumea.
L-am cunoscut în studenție, la Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din București, în anul 4 de studii, anul calendaristic 1977, la cursul de Conversia energiei. Era director general la ICPE și reprezenta modelul pe care mi-l formasem eu despre un profesor universitar: un specialist de mare clasă, ajuns pe culmile unei cariere din care poate împărtăși studenților rezultate interesante. Așa și era! Pe lângă aceasta, ne-a organizat mai multe vizite în institut, în conexiune cu ceea ce ne prezenta la curs. Pentru mine, a fost un moment de răscruce al vieții și carierei viitoare.
Profesorul este una dintre personalitățile care și-au imprimat o puternică amprentă în formarea mea, care m-a inspirat inclusiv literar. În primul meu roman, „Punctul de sprijin", are o prezență notabilă. La vremea respectivă, când au loc acțiunile din carte, la scurt timp după revoluție, dânsul trecea prin momente delicate, pe care am încercat să le înțeleg și să le expun cititorilor.
Este directorul ICPE pe care l-a crescut de la câteva sute de salariați la câteva mii, aceasta însemnând ceva deosebit de meritoriu, dar care ascundea și anumite aspecte negative, legate de strecurarea printre cercetătorii de excepție și a unor profitori ai vremurilor. Spiritul său constructiv l-a făcut să devină indispensabil în proiectele de mare anvergură ale epocii (metroul din București, fabricile de ciment, platformele marine de foraj, locomotivele românești, programul de mașini unelte și roboți industriali, sursele regenerabile de energie, automobilul electric etc.) unde avea nevoie de specialiști, pe care i-a recrutat dintre absolvenții de vârf ai facultăților de profil. Să nu uităm ca a fost o perioadă când posturile din universități și din 14 mari orașe, inclusiv București, au fost blocate și, astfel, deși cei mai buni absolvenți încercau să ajungă în institutele de cercetări, nu puteau. Atunci și-a asumat un mare risc, care a funcționat. A înființat o filială la Clinceni, unde angaja absolvenți merituoși, după care-i muta, prin decizii administrative, la sediul central. La această ocolire a legii, benefică institutului, a avut sprijinul ministrului de atunci, Alexandru Necula (Dumnezeu să-l odihnească!).
O altă orientare importantă în conducerea institutului a fost aceea de a dezvolta microproducții pentru produsele de serie mică dezvoltate în institut și care nu se pretau la introducerea în fabricație la vreo întreprindere, din motivul cantităților reduse solicitate de piață. Acestea erau, de regulă, produse de înaltă tehnicitate, cu prețuri de import foarte mari sau chiar aflate sub embargou pentru țara noastră. Astfel, institutul a devenit și o adevărată firmă de înaltă tehnologie, care livra acele produse atât în țară, dar și la export, în Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est și chiar Germania de Vest, Italia etc.
Realizările institutului se răsfrângeau, evident, și asupra directorului general. Profesorul a fost, doi ani și jumătate, vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, funcție din care, până la urmă, nemaiplăcând „stăpânirii", a fost înlăturat. Pentru salariații din acea perioadă, categorie din care făceam și eu parte, era bine, pentru că dânsul reprezenta o pavăză împotriva abuzurilor unor politruci de rang mai mic, stilul său omenos de a conduce rămânând în memoria multor foști angajați. Personal, am avut niște condiții excelente de a-mi desfășura activitatea de cercetător, ceea ce eu, ca director general mai târziu, n-am reușit, în condițiile capitalismului sălbatic ce a urmat după 1989, când cercetarea a fost radical subfinanțată și erau lipsuri de toate felurile.
Dacă evenimentele din 1989 n-ar fi avut loc, cam totul se termina aici. Primii ani postdecembriști au fost dificili pentru profesorul Florin Teodor Tănăsescu, însă, la finele lui 1992, apreciindu-i-se meritele științifice și manageriale incontestabile, a fost numit secretar de stat la Ministerul Cercetării și Tehnologiei, ceea ce a deschis o etapă nouă în cariera sa, revigorându-se ca om și ca manager de top. Ulterior, în colaborare cu acad. Radu Voinea, prof. Mihai Mihăiță, Angela Voicilă etc. îl regăsim participând la nașterea ori renașterea unor organizații asociative de nivel național precum Asociația Generală a Inginerilor din România - AGIR, Academia de Științe Tehnice din România - ASTR, Comitetul Electrotehnic Român - CER, unde ocupă poziții de conducere, fără implicare politică. Din poziția de martor direct al evenimentelor desfășurate în societatea românească timp de peste 60 de ani, participă la elaborarea unor lucrări de sinteză asupra științei în general, electrotehnicii în special, publicate în Editura Academiei Române și Editura AGIR.
O caracteristică a activității sale este multilateralitatea. A fost prezent profund în cercetare, în învățământul superior, în industrie, în infrastructura de asigurare a calității etc., la nivelurile de vârf. A știut, ca nimeni altul, să atragă în sfera sa de activitate nume remarcabile ale vremurilor, precum acad. Remus Răduleț (făuritorul electrotehnicii române moderne), acad. Aurel Avramescu (părintele industriei de electronică de putere și automatizări), acad. Radu Voinea (președintele Academiei Române), Mihail Florescu (părintele surselor regenerabile de energie), Alexandru Necula (ministrul vizionar al electrotehnicii, electronicii și mașinilor unelte) etc. pe care i-a implicat în proiectele ICPE-ului, CER-ului etc.
În activitatea sa, profesorul Florin Teodor Tănăsescu, precum oricare mare om, nu a fost ocolit de capcanele clasice, unele chiar biblice. Una dintre acestea, care vine de la începuturile electrotehnicii, este disputa curent continuu versus curent alternativ, care a înveninat chiar și relația dintre titanii domeniului, Thomas Edison și Nicola Tesla. Această dispută, științifică, s-a manifestat destul de virulent și în ICPE, în domeniile acționărilor pentru locomotive, servomotoarelor pentru mașini unelte și roboți industriali, transportul la mare distanță al energiei electrice etc., directorul neavând o sarcină ușoară în medierea disputelor, ajungându-se astfel la „problema Cain și Abel", adică aprecierea cu unități de măsură diferite a salariaților.
Rotunjirea carierei de excepție a profesorului, de care vorbeam la început, s-a desăvârșit recent, când Academia Română a decis primirea dânsului, ca membru de onoare, ceea ce mă bucură din plin pentru ca merită și știu că și-a dorit-o foarte mult.
Sănătate și viață lungă!