Elisa Leonida Zamfirescu O viata devenita legenda

 

După cum am mai informat, la sediul central al AGIR a avut loc o manifestare dedicată Zilei Internaționale a Femeilor și Fetelor cu Activitate în Domeniul Științei și, în egală măsură, Elisei Leonida Zamfirescu, personalitate pe care UNESCO o menționează în Calendarul anului 2023. În numărul precedent al „Universului ingineresc", am publicat expunerea prezentată de președintele Asociației Generale a Inginerilor din România, Mihai Mihăiță, intitulată „Știința și egalitatea de gen. Elisa Leonida Zamfirescu - prima femeie membru al AGIR". În paginile de față, prezentăm textul comunicării susținute, la aceeași manifestare, de Adrian Iulian Pantia, asist. cercet. șt. la Institutul Geologic al României.

 

O educație sub semnul înaltelor valori intelectuale

La 10 noiembrie 1887 s-a născut Elisa Leonida, prima româncă inginer, la Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Anastase Leonida, a fost militar de carieră, iar mama, Matilda, a avut parte de o educație aleasă, fiind fiică de inginer chimist. Mediul familial a fost propice dezvoltării sale intelectuale. Nu doar Elisa, ci și alți copii ai familiei Leonida au devenit personalități de marcă ale științei și culturii: Dimitrie Leonida a fost inginer energetician și a înființat, la
București, Muzeul Național Tehnic, care azi îi poartă numele, Gheorghe Leonida a fost sculptor și a participat la sculptarea statuii „Cristos Mântuitorul" din Rio de Janeiro, cu contribuții majore la realizarea capului, Adela Leonida Paul a fost doctor oftalmolog și a introdus în România tratamentul cataractei cu ajutorul curentului electric, Paul Leonida a fost general de divizie, iar Natalia Leonida a fost pedagog, licențiată în literatură la Sorbona.

Membrii familiei Leonida. Sus (de la stânga la dreapta): Maria, Alexandrina, Natalia, Elisa. Central: Matilda și Anastase. Jos (de la stânga la dreapta): Gheorghe, Dimitrie, Paul, Adela

 

Parcursul educațional al Elisei Leonida a început clasic pentru acea vreme. După absolvirea școlii primare, la Galați, a urmat cursurile liceale la Școala Centrală de Fete din București. A avut norocul unui model științific în persoana bunicului său matern, și încă din perioada liceului i se conturează visul de a deveni și ea inginer chimist. Trece de bacalaureatul clasic, după care dă o diferență pentru a absolvi secția reală a Liceului „Mihai Viteazul" din București. Din nefericire, chiar în condițiile în care a făcut tot ce a ținut de ea, cutumele societății de atunci i-au pus o primă piedică majoră când, din singurul motiv că era fată, nu i s-a permis înscrierea la Școala de Poduri și Șosele din București (care a devenit, ulterior, Universitatea Politehnica din București). Refuzul era un abuz după standardele de astăzi, dar acceptabil și chiar firesc după cele ale vremii, acestea din urmă fiind, de fapt, cheia în care trebuie privite evenimentele. În orice caz, acesta este motivul pentru care am catalogat-o pe Elisa Leonida ca prima româncă inginer, și nu prima femeie inginer din România: nu România a instruit-o ca inginer!

 

Regula și excepția. Lupta împotriva prejudecăților
și discriminării

Cert este că nu s-a lăsat descurajată și a fost admisă la Academia Tehnică Regală din Berlin-Charlottenburg în anul 1909, fiind ajutată și de fratele Dimitrie, el însuși absolvent al aceleiași instituții. La prima vedere poate părea că emanciparea femeilor în societatea germană era mult mai avansată decât în Regatul României dacă judecăm după faptul că a fost admisă la o universitate tehnică, chiar și cu ajutor. Realitatea e că reacțiile profesorilor și colegilor prezintă imaginea mult mai clară și onestă a unei societăți panicate în fața unui accident social. Astfel, profesorii au protestat în fața perspectivei admiterii unei femei motivând că nu s-a mai auzit de o studentă în Politehnică (ceea ce este, factual, corect), și amenințând cu demisii: „Ori pleacă domnișoara, ori noi!".

 

 - Fotografia de pe diploma de inginer

Decanul Academiei, Hoffman, i-a „explicat" Elisei Leonida că rolul femeii în societate este rezumat de cei trei „K": „Kirche, Kinder, Küche" (Biserică, Copii, Bucătărie), și că ar fi bine ca după admitere să nu facă valuri, ea fiind deja un caz special. Pe perioada cursurilor, a avut de înfruntat indiferența dusă până la ignorare, atât din partea profesorilor, cât și a colegilor, dar și răbufnirile unor cadre universitare de la seminarii. Un astfel de caz a avut loc atunci când un profesor, văzând-o în amfiteatru, i-a strigat: „La bucătărie! Acolo-i locul femeilor, nu la Politehnică!". Spiritul acestei jigniri ne este cunoscut tuturor și, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin, continuă să se propage și în societatea actuală. Nu ar fi corectă integral demonizarea celor care s-au opus emancipării femeilor la începutul secolului XX. Ei erau oameni ai vremurilor lor, care își iubeau mamele, soțiile și fiicele, și făceau ceea ce considerau că e bine, în baza educației sociale pe care au primit-o. Este, însă, de apreciat că o parte dintre ei au acționat împotriva tradiției în care au fost crescuți și au avut puterea de a recunoaște evidența egalității intelectuale a femeilor. Trebuie menționat și că admiterea Elisei Leonida în cadrul Academiei Tehnice a fost indirect facilitată de faptul că accesul femeilor la educație universitară nu era neobișnuit în acea perioadă. Femeile puteau urma cursuri superioare în domeniul literaturii, medicinei sau dreptului, dar domeniile legate de știință, tehnologie, inginerie și matematică continuau să fie destinate exclusiv bărbaților. În plus, existau deja exemple de femei care lucrau ca ingineri, diplomați sau nu, mai ales în Statele Unite ale Americii, și femei care absolveau programe de studii superioare în domeniul tehnicii sau matematicii, dar cărora li se acorda doar un certificat de finalizare a studiilor. Încet dar sigur, se stabilea precedent după precedent, iar femeile își câștigau recunoașterea drepturilor.

 

 - La absolvirea facultății

În ciuda tuturor piedicilor, la 20 ianuarie 1912, obține calificativul „bine" la examenul de absolvire, și devine, astfel, prima absolventă a Academiei Tehnice Regale din Berlin și prima româncă inginer. Decanul Hoffman, cel care a subliniat nepotrivirea dintre condiția de femeie și cea de inginer, a ajuns ca la înmânarea diplomei de licență să i se adreseze Elisei Leonida cu „Die Fleissigste der Fleissigsten" (Cea mai silitoare dintre silitori).

 

Exemplu de devotament față de semeni, în vremuri de eroism și sacrificii

După absolvire, i s-a oferit un post sigur în cadrul BASF, care avea să devină cea mai mare companie chimică din lume. L-a refuzat și a preferat să se întoarcă în țară, unde s-a angajat cu dificultate la Institutul Geologic al României, ca asistentă extrabugetară. La scurt timp, însă, a izbucnit Primul Război Mondial.

- Institutul și Muzeul de Geologie

„Războiul care va pune capăt tuturor războaielor", așa cum îl numeau optimiștii vremii, a prezentat pentru prima dată tabloul ororilor conflagrațiilor industrializate. Ingineri și inventatori din toate taberele au pus la dispoziția militarilor capacități de distrugere la o scară de neimaginat. La puțin peste 10 ani de la primul zbor, din 1903, avioanele bombardau tranșee, iar duelurile aviației de vânătoare dădeau naștere legendelor romantizate ale așilor aviației. Apar tancurile, aruncătoarele de flăcări, gazele toxice, se perfecționează artileria, iar mitraliera, sau „esența concentrată de infanterie", după cum o numea Hiram Maxim, inventatorul mitralierei Maxim, devine arma simbol a războiului și forțează un război static, cu tot ceea ce înseamnă coșmarul vieții în tranșee și criminalele atacuri la baionetă. A fost un război al inginerilor, care, deși nu au aprins ei focul, cu siguranță au pus la dispoziție chibrituri.

În spatele frontului, femei inginer sau licențiate în domenii tehnico-științifice făceau tot ceea ce puteau pentru a ameliora traumele războiului. Marie Curie, licențiată în fizică și matematică (magna cum laude) și câștigătoare a două Premii Nobel, a operat aparate de radiografie montate pe camioane, ușurând astfel triajul și intervențiile chirurgicale din spitalele de campanie. Clara Immerwahr, doctor în chimie (magna cum laude), soția lui Fritz Haber, tatăl războiului chimic, inventatorul gazului toxic și câștigător al Premiului Nobel pentru metoda Haber-Bosch de sintetizare industrială a amoniacului, s-a opus direcției pe care a luat-o cercetarea soțului său, acuzându-l de pervertirea idealurilor științei și încercând să-l determine să renunțe. Ca gest suprem de protest, se sinucide în ajunul plecării lui Haber pe front pentru a testa efectele gazului.

 

- Pe frontul Războiului de Reîntregire

Elisa Leonida alege să-și servească țara urmând școala de infirmiere și contribuind la efortul de război în spitalele de front, în cadrul Crucii Roșii. I se încredințează chiar și conducerea unui spital în zona frontului de la Mărășești. Pentru activitatea de pe front a primit Ordinul „Regina Maria" Clasa I, Medalia Epidemiilor, și Medalia de Război din partea Franței. În timpul războiului îl întâlnește pe doctor inginer chimist Constantin Zamfirescu (fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu), cu care se și căsătorește pe front, în prezența Reginei Maria a României.

 

Trepte spre performanță ale unui savant autentic

În 1920, a revenit la Institutul Geologic al României, într-o perioadă de mare efervescență ocazionată de Marea Unire. Teritoriul național se dublase, iar odată cu acesta și peisajul geologic cu toate bogățiile și provocările lui. Despre activitatea ei în cadrul IGR nu se cunosc detalii până în 1948. Este, însă, de notorietate că, începând cu anul 1939, avea dreptul să cumuleze salariul cu pensia, dar optează doar pentru salariu. În 1948, în ciuda faptului că se putea pensiona, și-a continuat activitatea și, în calitate de șefă a laboratorului de chimie, a dezvoltat capacitatea analitică a IGR, ajungând de la un laborator, la douăsprezece laboratoare pe care s-a îngrijit să le doteze cu cea mai modernă tehnică. A acordat o atenție deosebită formării personalului de cercetare, dar și a celui auxiliar, prin cursuri aproape zilnice. Cei care au avut privilegiul de a lucra alături de ea își amintesc despre cum putea fi găsită în laboratoare, de dimineața până la ora nouă seara, mereu disponibilă pentru sfaturi și indicații. Această aplecare spre împărtășirea cunoștințelor și a experienței este marca marilor oameni de știință. Știința nu funcționează când oamenii păstrează secrete, iar reticiența în formarea noilor generații de cercetători, fie din neputință, fie din frica irațională de a nu fi înlocuit, duce invariabil la decăderea comunității de cercetare. Nu a fost, însă, cazul Elisei Leonida Zamfirescu. Plăcerea de a promova știința și-a găsit expresia și în activitatea didactică pe care a desfășurat-o în cadrul liceului „Pitar Moș" din București, unde a predat „fizico-chimice".

- Împreună cu profesori și colegi de la Politehnică

De-a lungul activității sale, a elaborat noi protocoale și standarde de stat pentru analizele chimice, precum și o serie de lucrări și rapoarte cu caracter aplicativ sau de cercetare fundamentală, cum ar fi Studiul extragerii potasiului din glauconite, Studiul pentru valorificarea manganului din rodonite, Studiul zăcămintelor de grafit din munții Oltețului, Studiul determinării germaniului în cărbuni și minereuri, Studiul pământurilor decolorante din R.P.R., Valorificarea gazelor din cracking, Sinteza glicerinei plecând de la propilenă, Prepararea unui aditiv antioxidant pentru uleiuri plecând de la etilenclorhidrină, Aditivi pentru uleiurile minerale pe bază de rășini acrilice, Studiul compoziției chimice a țițeiului în R.P.R., Studiul bauxitelor din Munții Apuseni, Studiul cromitelor de la Orșova, Studiul diatomitelor din R.P.R., Studiul pământurilor decolorante cu aplicații practice în industria de petrol, sau Metode elaborate pentru dozarea vanadiului în minereuri, ziconiului, cesiului, silicei în baritină. 85 000 de analize ale laboratoarelor IGR poartă semnătura ei. Numărul poate părea mic după standardele de azi, dar indică un volum impresionant de muncă în condițiile în care, pentru achiziția și interpretarea datelor, precum și pentru integrarea lor în contextul literaturii de specialitate, nu era disponibil nimic asemănător cu puterea de calcul și bazele de date din prezent.

 

„Am făcut ceea ce trebuia făcut!"

A refuzat să intre în Partidul Comunist Român din motive religioase. Conform înțelegerii dintre soții Leonida, băieții au fost botezați ortodox, iar fetele catolic. Ateismul militant al PCR pur și simplu nu era în acord cu valorile personale. Acest lucru cu siguranță a costat-o accederea la funcții de conducere. Valoarea ei a fost însă recunoscută prin primirea ei în cadrul Asociației Generale a Inginerilor din România, devenind și prima femeie membru al AGIR, și în cadrul Asociației Internaționale a Femeilor Universitare.

În perioada Războiului Rece, în calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din cadrul IGR, a adresat o scrisoare Comisiei de Dezarmare de la Londra prin care se pronunța ferm împotriva înarmării nucleare. Ca om de știință a înțeles ce înseamnă armamentul nuclear și efectele acestuia, iar experiența de front din Primul Război Mondial i-a lăsat o puternică impresie a suferinței umane cauzate de un conflict convențional, cu ordine de magnitudine mai mic decât holocaustul nuclear. Scrisoarea a fost citită și în plenul ONU, dar paranoia care domina scena internațională și improbabilitatea ca o asemenea tehnologie să fie dată uitării au dus la ignorarea acestui demers, alături de toate celelalte de pe mapamond.

La 1 mai 1968 se pensionează, iar 10 ani mai târziu, la 25 noiembrie 1978, povestea Elisei Leonida Zamfirescu ia sfârșit.

Elisa Leonida Zamfirescu nu a fost prima femeie inginer din lume, și nici măcar din Europa. Disputa, dacă a existat vreodată, este rapid rezolvată în urma unei căutări rapide, unde o găsim pe Maria Elisabeth Stellwag-Bes, care a absolvit chiar inginerie chimică la Technische Hoogeschool Delft, Olanda, în 1904, cu 8 ani înainte de Elisa Zamfirescu. Întâmplarea a făcut să fie prima femeie inginer din România, dar nu clasamentul îi determină valoarea. Această premieră națională vine pe fondul unei relative înapoieri a societății românești, unde mișcarea de emancipare a femeilor nu s-a manifestat la fel de timpuriu și energic ca în Occident. În plus, Elisa a beneficiat și de un mediu familial cu un pronunțat caracter intelectual, și a avut mijloacele materiale pentru a urma studii în străinătate. Indubitabil, a fost o femeie inteligentă, foarte ambițioasă și perseverentă, care nu și-a dorit altceva decât să i se recunoască dreptul fundamental de a deveni tot ce putea deveni.

 - În anii maturității depline, în laboratorul pe care l-a condus

Privind la modestia cu care și-a trăit viața, putem afirma cu încredere că nu a căutat faima de a fi prima, sau alte beneficii decât cele provenite din muncă directă. A refuzat cumularea pensiei cu salariul și oportunitățile de promovare oferite de PCR. A lucrat cu drag, de dragul cercetării, și a fost o adevărată feministă, în sensul că a cerut doar recunoașterea egalității și nu acordarea de privilegii. Alături de alte femei universitare, a contribuit la crearea masei critice care avea să răstoarne ordinea socială anacronică a primei jumătăți a secolului XX. A demonstrat că femeile sunt intelectual egale cu bărbații, și că nu au nevoie de derogări, ci doar de oportunități și tratament egal.

Auzindu-i poveștile, unul dintre nepoți i-a spus: „Mamaie, dumneata ai dat dovadă de mult patriotism!". Elisa i-a răspuns cu ceea ce a fost, probabil, crezul vieții sale: „Ce-i cu cuvintele astea mari în gura ta? Am făcut ceea ce trebuia făcut!"

Adrian Iulian Pantia

Asist. cercet. șt., Institutul Geologic al României