ECONOMIA ROMANEASCA LA CUMPANA TRIMESTRELOR I SI II

Decat 1.000 de surprize, mai bine o singura certitudine * Nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste * Din nou socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ * Dintre toate deficitele posibile, cel de predictibilitate este mai greu de suportat
UN START EZITANT
S-au acumulat suficiente elemente prin care se poate demonstra, fara un efort deosebit, ca demersurile guvernamentale pentru reasezarea fiscalitatii (ca despre o revolutie in domeniu nu poate sa fie vorba) nu numai ca au dat inca, in mod semnificativ rezultate conforme scopului propus (nu negam bunele intentii, chiar daca unele dintre ele au fost prezentate confuz, contradictoriu). Tot mai multi contribuabili, in primul rand, operatori economici, isi exprima parerea ca ar fi fost de preferat sa nu se modifice Codul fiscal si sa se purceada numai la aplicarea masurilor prevazute in bugetul aprobat de Parlament in noiembrie 2004. Se exprima, in special, regretul in legatura cu amanarea masurii de reducere a contributiilor sociale. Chiar daca nu erau vizate multe procente, usurarea poverii costurilor fortei de munca ar fi avut o influenta pozitiva incomparabil mai mare decat introducerea cotei unice de impozitare a veniturilor si a profitului.
Chiar si o sumara trecere in revista a informatiilor oficiale, a declaratiilor publice de la inceputul anului si pana in momentul luarii deciziilor referitoare la modificarea si completarea Codului fiscal arata ca n-a existat, de la inceput, o conceptie clara sistemica in legatura cu masurile preconizate. Situatia s-a agravat in urma discutiilor de la Bucuresti cu misiunea FMI. In aceste circumstante, intreprinzatorii, mai cu seama cei din sectorul privat, n-au stiut ce-i asteapta, au revizuit continuu propriile calcule, au fost pusi in postura deloc placuta de a rezilia contracte, de a-si schimba numeroase optiuni. Nu este de mirare ca, in aceste conditii, rezultatele din multe sectoare de activitate, inclusiv in industrie, au fost sub asteptari, sub nivelul posibilitatilor.
Se poate, deci, trage concluzia ca in pofida modificarii unui numar impresionant de taxe si de impozite, se estimeaza ca volumul veniturilor obtinute pe aceasta cale va fi de circa 16.000 miliarde de lei, in timp ce „gaura” provocata de cota unica va fi de circa 30.000 miliarde de lei.
UN DIALOG MULT PREA... AMANAT
Numerosi intreprinzatori au remarcat un anumit deficit de receptivitate al autoritatilor centrale fata de propunerile formulate pe ultima suta de metri inainte de adoptarea ordonantei de urgenta referitoare la modificarea si completarea Codului fiscal. Astfel de remarci, de fapt, critici indreptatite, n-au avut cum sa gaseasca ecoul dorit de oamenii de afaceri. Executivul s-a aflat intr-o „fundatura” si a actionat sub o dubla presiune: a timpului si a banilor. N-a mai avut timp sa opereze schimbari, deoarece incepea trimestrul al doilea si se pierdea un tempo important in executia bugetara; a avut nevoie imperioasa de bani in vistierie pentru efectuarea unor plati urgente, de neamanat, intre care unele menite sa atenueze presiunile sociale.
A optat pentru politica faptului implinit cu speranta ca, in acest mod, va impune, fara discutii, propriile solutii „de avarie”. In astfel de imprejurari, dialogul cu oamenii de afaceri a fost, in mare masura, o fictiune, o formalitate cu scopuri predominant mediatice (imaginea, bat-o vina!).
De regula, din pricina factorilor inertiali care actioneaza puternic in economie, efectul unor decizii de tipul celor la care ne referim in paginile de fata se poate consemna in minimum sase luni. Or, de data aceasta, multe efecte sunt inregistrate de pe-acum: ritmul de crestere economica a devenit mai lent (am mai vorbit despre scaderea semnificativa a productiei industriale la inceputul anului), potrivit constatarilor organelor de specialitate, munca la negru nu s-a diminuat, ci sunt indicii ca a capatat, pe alocuri, o amploare mai mare, intreprinzatorii constata ca a scazut semnificativ gradul de profitabilitate.
Poate ca domeniul in care absenta unui dialog real a avut si are cele mai nedorite efecte este cel al relatiilor dintre capital si munca. La inceputul anului, autoritatile de profil au „aruncat pe piata” un proiect de modificare si completare a Codului Muncii, care a ridicat la maximum nivelul tensiunilor sociale. Practic, a fost propus un alt Cod al Muncii decat cel in vigoare. Nu este loc, in aceste pagini, pentru o analiza, fie si sumara, a celor 200 de modificari si completari propuse. Fapt este ca „noile” solutii au nemultumit, deopotriva, sindicatele si asociatiile patronale. Si pe buna dreptate. In loc sa elimine unele discriminari evidente, le-a accentuat si a introdus altele si mai grave.
Nu spunem, desigur, nici o noutate cand afirmam ca orice activitate utila sub aspect economico-social nu se poate desfasura optim fara un cadru juridic si institutional stabil si corect in sfera relatiilor de munca, mai bine formulat, in sfera raportului dintre capital si munca. Or, bulversarea acestor relatii, prin amintitele propuneri de modificare si completare a Codului Muncii, a avut efecte directe negative asupra rezultatelor inregistrate.
Acum, Guvernul s-a retras din toata aceasta operatiune pe care a declansat-o. A lasat totul pe seama sindicatelor si patronatelor.
Cum se vede, limitele receptivitatii se identifica nu numai in sfera guvernamentala, ci si in economia reala, in raporturile de munca. In conditiile in care propriile rezultate economico-financiare sunt mai slabe, iar perspectivele nu apar, cat de cat, intr-o „lumina” favorabila, politica fiscala nu se poate bucura de sustinerea strict necesara atat din partea capitalului, cat si din cea a muncii pentru obtinerea succesului scontat.
EXCES DE ZEL
Majorarile de impozite, taxe si preturi intrate in vigoare de la 1 aprilie a.c. pot fi considerate demne de Cartea recordurilor. Dintr-un singur „foc” s-au atins, in materie de accize, minimele din UE, iar, in unele situatii (cateva categorii de carburanti) le-au depasit. In cazul cel mai bun, avem de-a face cu un exces de zel. Nici un termen convenit la negocierile cu autoritatile de la Bruxelles nu impunea o asemenea masura care frizeaza radicalismul extrem. Prin urmare, argumentele care invoca procesul de aderare la UE drept principala motivatie pentru majorarile respective sunt mai mult decat vulnerabile.
Este limpede ca tot necesitatea acoperirii „golului” aparut in urma introducerii cotei unice a determinat o asemenea decizie. Pe buna dreptate, oamenii de afaceri (consultati – cum s-a vazut – tardiv) au afirmat ca ei sunt dispusi sa faca unele sacrificii daca acestea sunt justificate de considerente economice si sociale. Dar nu sunt dispusi sa plateasca erorile de guvernare.
Pentru ca lucrurile sa fie lipsite de echivoc, reprezentantii mediului de afaceri au semnalat – de cele mai multe ori in termeni ingineresti – foarte numeroase solutii care vor avea un impact negativ atat pe termen scurt, cat si pe termen mediu. Bunaoara, ei apreciaza ca nimic nu justifica alinierea, dintr-o data, la regimul UE, a veniturilor din dobanzi. Se impunea a se opera treptat, inclusiv prin apelul la deducerea unor cheltuieli cu dobanda, in special pentru anumite categorii de credite, cum sunt cele ipotecare, de studii, de investitii in domeniul mediului. Combaterea evaziunii fiscale nu se poate face numai prin instituirea unor reguli unice, fie ele dintre cele mai draconice. Sunt situatii care impun exceptii, cum ar fi, de exemplu, investitiile in titluri purtatoare de dobanda, menite sa incurajeze lucrari cu efecte puternice asupra conditiilor de trai, inclusiv prin micsorarea discrepantelor regionale. S-ar mai putea da si alte exemple de masuri pripite, ale caror consecinte sunt previzibile de pe-acum.
Ne rezumam la cele prezentate in acest capitol deoarece sunt suficiente pentru a releva un anumit aspect de principiu, dar si de ordin practic. Intreaga experienta a anilor postdecembristi a confirmat caracterul pagubos al asa-numitei terapii graduale, adica amanarea unor masuri necesare la timpul necesar, in secventialitatea proceselor si fenomenelor vizate, mai ales de teama tensiunilor sociale. Nu este nevoie sa recurgem la exemplificari, deoarece ele se gasesc din belsug in cronica ultimilor 15 ani. Cand pledam pentru aplicarea treptata a unor masuri nu ne situam pe pozitiile amintitului gradualism. Avem in vedere insesi modalitatile de actiune ale Uniunii Europene. Se stie ca, la negocierea anumitor capitole, s-au introdus asa-numitele clauze de tranzitie prin care se stabilesc scadente pentru anumite masuri cu multi ani dupa dorita aderare la UE de la inceputul anului 2007. Este vorba despre luarea in considerare a datelor obiective privind stadiul de dezvoltare economico-sociala a tarii si gradul de suportabilitate determinat tocmai de situatia materiala reala a majoritatii covarsitoare a populatiei tarii.
„LECTII” APROAPE INUTILE
Ani la rand, s-au consumat sume deloc neglijabile, inclusiv prin finantare nerambursabila din partea UE, pentru formarea unor autentici oameni de afaceri, a unor intreprinzatori cu mentalitati si practici adecvate economiei de piata functionale. Aproape ca n-a existat lectie predata de specialistii de peste hotare (platiti, la randul lor, cu bani grei), in care sa nu se evoce miraculoasa sintagma plan de afaceri. Fara astfel de planuri, orice actiune economica isi diminueaza, pana la anulare, sansele.
Daca se dorea aruncarea in derizoriu a planurilor de afaceri, nu se obtinea un rezultat atat de concludent, cum este cel la care s-a ajuns in urma modificarii si completarii Codului fiscal. In aceasta privinta, se poate vorbi si despre naivitatea multor intreprinzatori. Bazandu-se pe legile adoptate de Parlament la sfarsitul anului trecut in sfera bugetara, legi care stipuleaza riguros categoriile de impozite si cuantumurile lor, sute de mii de intreprinzatori si-au intocmit propriile planuri de afaceri. In majoritatea lor zdrobitoare, toate acestea sunt, in momentul de fata, perfect inutile. Nu numai elementele prezentate inainte, ci si numeroase altele, arata ca a devenit mult mai greu ca pana acum sa se initieze si sa se deruleze afaceri cu un minimum de certitudini in materie fiscala. De pilda, renuntarea la amortizarea accelerata determina un numar considerabil de operatori economici sa-si anuleze proiectele de investitii, unele dintre ele fundamentate pe contracte ferme. Efectele propagate sunt lesne de imaginat. Se induce un sentiment de nesiguranta intr-o retea ramificata de raporturi economice, in special comerciale.
Initial, accizele pentru multe categorii de carburanti urmau sa fie majorate la 1 iulie a.c. In functie de aceasta prevedere legala, multi intreprinzatori si-au facut propriile calcule, astfel incat sa atenueze efectele costurilor suplimentare. Or, acum, majorarile intervenite la 1 aprilie arata ca intreaga lor „constructie” economico-financiara se cere reluata de la fundatie, am putea spune. Este oare de mirare ca, in asemenea imprejurari, anul economic 2005 risca sa se incheie fara atingerea principalelor tinte pe care chiar actualul guvern le-a propus?
Tema noastra se inscrie in randul cerintelor – bine cunoscute de ingineri – de identificare si valorificare a factorilor care permit realizarea obiectivelor propuse. Or, intre „motoarele” cresterii economice, alaturi de cererea interna, de investitii (la care ne-am mai referit) se afla cererea externa. Demarajul in 2005 in comertul exterior, in special in segmentul de exporturi, reflecta cel mai bine impactul politicilor bugetare, financiar-monetare asupra unuia dintre „motoarele” cresterii economice. Renuntarea la stimulentele fiscale, caracterul limitat al modalitatilor de creditare, dezavantajele provocate de aprecierea monedei nationale, ca si numerosi alti factori au determinat mentinerea deficitului comercial la cote foarte inalte, tot mai greu de suportat de economia romaneasca. Cum era de asteptat, aceasta situatie a influentat direct si deficitul de cont curent care a inregistrat, din pacate, sporuri record de la inceputul anului.
Sigur, intr-o economie de piata functionala, responsabilitatea pentru rezultatele obtinute, inclusiv in materie de export, revine direct si preponderent intreprinzatorului in cauza. Dar, pana si in tarile cele mai dezvoltate, cu o economie de piata consolidata, se intervine cu parghiile financiar-monetare ale statului pentru stimularea proceselor pozitive si franarea si chiar eliminarea celor negative. Nu vedem nici un motiv sa nu se procedeze la fel intr-o economie incomparabil mai fragila, mai slab dezvoltata.
STAREA DE FAPT SI STAREA DE SPIRIT
Cum este cunoscut, in fiecare luna, Banca Nationala a Romaniei intocmeste un buletin de conjunctura realizat in urma investigarii unui reprezentativ esantion national, format din peste 380 de unitati economice. De regula, opiniile majoritatii managerilor investigati s-au confirmat de-a lungul timpului. Elementul cel mai ingrijorator prezentat de buletinul pe luna martie il constituie opinia cvasigenerala ca economia va fi marcata de o dinamica negativa a ratei profitabilitatii. Este concludent ca cele mai slabe rezultate in domeniu sunt estimate in industria prelucratoare, in transportul si distributia energiei electrice si gazelor, in sectorul textil.
Asemenea puncte de vedere sunt intemeiate pe faptul ca se accentueaza tendinta de diminuare a cererii de bunuri si servicii realizate de entitatile economice autohtone, element care nu este de bun augur pentru evolutiile din trimestrele urmatoare.
In ceea ce priveste rata inflatiei, se estimeaza ca preturile de productie care influenteaza, in foarte mare masura, preturile de consum vor creste la cote superioare celor programate, semnal semnificativ pentru perioada care a mai ramas pana la sfarsitul anului.
Exista si alte elemente care au diminuat considerabil doza de optimism care a caracterizat astfel de sondaje de opinie in 2003 si 2004. Ne referim in special la continuarea fenomenelor care poarta numele de blocaj financiar si la sursele putine si neatractive de finantare a investitiilor. In aceasta ordine de idei, se considera ca este inca foarte ridicat nivelul ratelor la dobanzile practicate de bancile comerciale.
In general, subfinantarea reprezinta un adevarat flagel (fireste, nu este o noutate), a carui acuitate sporeste, date fiind tendintele de crestere a cererii interne. Se creeaza un adevarat cerc vicios: productia interna nu reuseste sa satisfaca atat cantitativ, cat si calitativ, cererea; se recurge, in aceste conditii, la majorarea importului, creste astfel volumul indatorarii, mai ales al celei externe, deficitul de resurse financiare impiedica respectarea termenelor de rambursare a imprumuturilor, ceea ce determina, in ultima instanta, diminuarea resurselor de finantare.
S-ar putea observa ca „dracul nu este atat de negru pe cat pare”, ca rezultatele de ansamblu pe primele luni din 2005 (asa cum apar ele in declaratiile oficiale) confirma continuarea cresterii. Numai ca si aici avem de-a face, in buna masura, cu un efect inertial (consecintele progreselor din anii precedenti), iar, in privinta calitatii respectivei cresteri, credem ca am prezentat suficiente date care arata ca se contureaza o diminuare a eficientei economice, cu tot ceea ce inseamna aceasta pe ansamblul indicatorilor micro si macro, inclusiv in reverberatiile lor bugetare.