Ioan S. Gheorghiu 1885 – 1968
Data: 1-15 aprilie 2005
A adus contributii stiintifice si aplicative in energetica
S-a nascut la Bacau in ziua de 24 august 1885. Dupa terminarea scolii primare in localitatea natala a fost trimis la Bucuresti, unde si-a facut studiile gimnaziale si liceale, reusind ca la bacalaureat sa ocupe primul loc. Dovedind aptitudini pentru studiile ingineresti, s-a inscris in anul 1904 la Scoala Nationala de Poduri si Sosele, al carei inginer diplomat devine in 1909, fiind clasificat pe locul intai, ca sef de promotie.
Inceputul secolului al XX-lea marcheaza si o mare dezvoltare a productiei de energie electrica si a industriei de utilaje si aparatura electrotehnica. Obtinand Bursa “Adamachi” oferita de Academia Romana, I. S. Gheorghiu a plecat la Paris pentru perfectionarea in domeniul ingineriei electrice la Scoala Superioara de Electricitate, pe care a absolvit-o in 1910.
Au urmat practica in productie pe care a efectuat-o la uzinele Allgemeine Electrizitäts Gesellschaft (AEG) din Berlin (1910-1911) si o calatorie de studii, pentru a se introduce in problema electrificarii cailor ferate, in Germania, Franta si Italia.
La intoarcerea in tara, avand o pregatire teoretica deosebita si o practica industriala, a fost angajat in 1911 ca inginer la instalatiile electrice ale portului Constanta. Dupa un an s-a transferat la Societatea de Tramvaie Bucuresti (STB), unde a lucrat in perioada 1912-1914.
O perioada de zece ani (1914-1924) a lucrat la CFR, ca sef al Serviciului de electrificare din Directia generala.
Intre anii 1914-1924 a fost numit subdirector si ulterior director la Societatea de Gaz si Electricitate din Bucuresti, unde a adus contributii importante la dezvoltarea retelelor electrice ale Capitalei.
Si-a inceput activitatea didactica in 1921, desfasurand in paralel si o activitate laborioasa in productie.
In invatamant a debutat la Scoala Politehnica Bucuresti, Catedra de masini si aparate electrice, unde a fost numit conferentiar provizoriu (1925), dupa care a devenit profesor titular definitiv in 1926, functie pe care a detinut-o pana in 1948. Dupa reforma invatamantului din 1948 a devenit profesor sef de catedra in Institutul Politehnic Bucuresti, unde a activat pana in 1962. In acelasi timp a predat ca profesor si la Institutul Electrotehnic Universitar din Bucuresti.
Despre cursurile sale, unul din fostii studenti spunea: “Prelegerile sale de masini electrice erau patrunse de rigoare stiintifica impletite armonios cu partea aplicata, mentinand la un nivel superior imbinarea intre teorie si practica. Cursurile sale tineau pasul cu progresele realizate, fiind improspatate mereu cu noutati stiintifice si practice”.
Prin preocuparile sale in domeniul cercetarii stiintifice fundamentale si aplicative, a adus contributii importante in domeniul energeticii la: elaborarea unor teorii generale ale masinilor electrice; studiul mersului in paralel al masinilor, transformatoarelor si centralelor electrice; studiul economic de electrificarea cailor ferate, referitor la rentabilitate sau traficul critic; a stabilit o noua metoda bazata pe determinarea experimentala a variatiei inductiilor; a efectuat studii asupra motoarelor cu colector. In domeniul productiei a contribuit la electrificarea CF Ploiesti-Brasov, la modernizarea Uzinei Filaret-Bucuresti cu motoare mari diesel si o mare turbina de gaze si la modernizarea si extinderea Uzinei Grozavesti, prin ridicarea puterii de la 30.000 kW la 80.000 kW, prin introducerea cazanelor Löffer. A colaborat la realizarea hidrocentralei de la Doicesti si a primei linii de 110 kV din tara, Dobresti-Targoviste-Bucuresti. O contributie importanta a avut-o si la realizarea gazoductului prin care se aduce gazul metan din zacamintele situate in Transilvania pentru a fi utilizate in Bucuresti.
Rezultatele stiintifice le-a comunicat la congrese de specialitate din tara si strainatate.
Remarcabila sa activitate in domeniul energetic a fost recunoscuta prin alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Romane in 1948; membru titular in 1952; vicepresedinte (1959-1963) si presedinte al Sectiei de stiinte tehnice (1959-1963).
A fost director al Institutului de Energetica al Academiei Romane, pe care l-a organizat si dezvoltat in vederea cercetarilor necesare pentru aplicarea planului de electrificare a tarii.
A publicat prima sa lucrare in anul 1911, numarul lucrarilor publicate ajungand la cincizeci. Dintre cele de referinta citam: Probleme de masini electrice, 3 volume, 1960-1966; Masini electrice, 4 volume, 1968-1972. A fost membru al Consiliului Superior al Energiei, al Consiliului Superior al Exploatarilor Comunale si al Consiliului Tehnic Superior.
A trecut in nefiinta la Bucuresti in ziua de 6 noiembrie 1968.
Prof. Cesar Parteni Antoni, fost rector al IPB, l-a caracterizat astfel: “Prin blandetea sa si-a apropiat colaboratorii, pe care i-a sprijinit si i-a indrumat pentru a-i forma cat mai desavarsit in specialitate”.