Constantin P. OLANESCU (1844 – 1928) Militant pentru recunoasterea legala a corpului tehnic

S-a nascut la Bucuresti, in august 1844, intr-o familie de intelectuali cu traditie, din care s-au ridicat multi oameni importanti.
A urmat cursurile liceului la Paris si tot acolo a studiat ingineria, la Scoala Centrala de Arte si Manufacturi, pe care a absolvit-o in 1870.
Dupa terminarea studiilor s-a intors in tara si s-a angajat la Compania Strussberg, unde a lucrat timp de cinci ani, la construirea caii ferate Bucuresti – Craiova.
Din anul 1875 s-a transferat la stat si a avut o ascensiune foarte rapida, ocupand mai multe posturi, ca: sef de Circumscriptie de poduri si sosele la Craiova; sef al Diviziei a doua din Ministerul Agriculturii, Comertului si Lucrarilor Publice, unde a fost avansat in scurt timp director general.
In 1877, in timpul Razboiului Ruso-Romano-Turc, guvernul il numeste inspector al controlului si comisar general al CFR.
In timpul in care a lucrat in serviciul statului, a studiat si a construit varianta Serbanesti – Nahul Conachi, unde se produceau pagube anuale din cauza inundatiilor. Acolo a introdus o serie de inovatii importante, prin care a consolidat linia si a inlaturat efectele distructive produse de ape.
Demisioneaza definitiv din serviciile statului in octombrie 1883, cand a intrat in viata politica. A facut parte din Partidul Conservator, al carui sef a fost Lascar Catargiu (1823 – 1899). Desi i s-a propus de mai multe ori sa fie sef al partidului, a refuzat, considerand ca la conducere trebuie sa se succeada oameni pregatiti pentru politica.
Cu formatia de inginer, precizia si integritatea pe care le avea datorita meseriei, in politica s-a orientat in primul rand spre acele actiuni care aveau sa conduca la ridicarea industriala si economica a tarii.
Ca politician a fost sincer si devotat doctrinei conservatoare. Atunci cand Partidul Conservator s-a dezbinat, nu a participat la intrigile si luptele pentru putere. Consecvent unei gandiri corecte si cinstite, s-a retras din viata politica.
A avut mai multe functii politice, ca prefect de judet, deputat si senator in mai multe legislaturi, ministru al Lucrarilor Publice si la Interne. Functia de ministru al Lucrarilor Publice a detinut-o din februarie 1891 si pana in octombrie 1895. Este de remarcat ca, dupa cum declara un inginer deputat, „pe o perioada de 25 de ani inaintea lui, s-au perindat la conducerea ministerului persoane profane de profesiunea noastra, adica doctori in medicina, profesori si altii, carora nu li se putea cere organizarea ministerului“. La venirea in fruntea ministerului, Olanescu avea o experienta profesionala suficienta si cunostea influenta pe care au avut-o politicienii corupti si nepregatiti in domeniu. In primul rand, sub conducerea lui s-a organizat ministerul, punandu-se baza pe Serviciul tehnic. Dupa un plan schitat de el, s-au executat sosele importante, s-au inlocuit pe soselele nationale podurile provizorii cu poduri definitive, s-au dezvoltat reteaua de cai ferate si navigatia nationala pe Dunare; pe traseu au fost instalate repere kilometrice si s-au construit poduri. Construirea garii centrale din Bucuresti s-a facut din initiativa lui.
In calitatea de ministru si parlamentar a avut numeroase initiative legislative, dintre care cea mai importanta este considerata Legea de organizare a corpului tehnic. Prin aceasta se reglementeaza atributiile corpului tehnic, gradatiile si modul de avansare a inginerilor, drepturile la concedii platite si la pensii. In aceasta lege apare pentru prima data termenul de stagiar.
A fost recunoscut si ca un aparator al functionarilor publici.
Dupa retragerea din politica si-a desfasurat activitatea in conducerea unor societati financiare, in care munca lui s-a bucurat de o deosebita apreciere.
O contributie importanta a avut-o inginerul Olanescu ca profesor universitar, in organizarea invatamantului superior tehnic. A activat ca profesor la Scoala de Poduri si Sosele, intre anii 1875 si 1880, si a facut parte si din Consiliul de instructiune care a elaborat programul cursurilor. A predat mecanica elementara, cinematica, mecanica aplicata, rezistenta materialelor si hidraulica.
Si-a exprimat aprecierile pentru Scoala Politehnica Nationala in mai multe ocazii. Fiind ministru, in Camera Deputatilor i s-a cerut sa prevada in buget sume mai mari pentru a se trimite studenti romani la pregatire in strainatate in domeniile ingineresti. El s-a opus acestor idei, spunand: „Atunci cand aceasta scoala, gratie sacrificiilor banesti ale statului si intelectuale ale corpului profesoral, a ajuns sa fie ridicata la rangul celor dintai scoli din strainatate, cred ca trebuie sa incetam a mai trimite elevii in strainatate“ si „Am avut ocazia sa constat ca un numar mare de ingineri iesiti din scoala nationala sunt mult superiori acelora veniti din strainatate”.
In viata inginerului C. P. Olanescu, un loc deosebit l-au avut stima si dragostea pentru colegii de breasla si a militat pentru crearea unei asociatii ingineresti durabile si construirea unui sediu propriu.
A facut parte dintre membrii fondatori ai Societatii Politehnice, a carei adunare de constituire a avut loc in decembrie 1881, cand Olanescu a fost ales vicepresedinte si raportor al Comisiei de elaborare a statutului si regulamentului. In anul 1895 a fost ales presedinte. In aceasta calitate a organizat conferinte la sediul Societatii si, personal, a prezentat numeroase subiecte interesante.
Sub indrumarea sa a aparut si Buletinul Societatii Politehnice, in care a publicat note si articole, indemnand si pe alti ingineri, care aveau de comunicat realizarile lor originale, sa scrie.
Din initiativa lui a fost prezentata si votata legea prin care Societatea a fost recunoscuta ca persoana morala si juridica. Tot el a conceput si a adus in discutie proiectul de lege pentru organizarea corpului tehnic, care, inainte de a fi prezentata forurilor legiuitoare, a fost dezbatuta in cadrul Societatii si imbunatatita.
In calitatea pe care a avut-o, ca ministru de interne, a dat curs cererii membrilor Societatii si a recomandat sa nu se mai angajeze ingineri straini la proiectarea si executarea lucrarilor, atunci cand sunt specialisti romani pregatiti in domeniu.
A daruit Societatii biblioteca fratelui sau, care ii revenea prin testament. Aceasta era formata din 1496 de carti si 900 de brosuri.
La infiintarea Societatii Politehnice, sediul era in Bucuresti, in Piata Teatrului, unde dispunea de o singura incapere, mobilata cu o masa si un dulap donate de C. P. Olanescu. Pentru sedinta scaunele se inchiriau. In anul 1914 s-a constituit Comisia permanenta pentru construirea Palatului Societatii Politehnice, din care pe langa mari personalitati a fost si C. P. Olanescu, in calitate de presedinte.
Palatul Inginerilor a fost construit cu greutati mari financiare pe Calea Victoriei nr. 118, inaugurat la 11 martie 1928 si este actualul sediu central al AGIR. Desi a luptat peste trei decenii pentru realizarea sediului, fiind foarte bolnav, nu a putut participa la festivitatea de inaugurare. Seria discursurilor a fost deschisa prin citirea unei emotionante scrisori adresata publicului participant de C. Olanescu. Din acea scrisoare citam: „Mult iubite Stefanescu, mi-ai dat ocazia sa imi vad realizat un vis care ma muncea de peste 36 de ani, ca un vis irealizabil.“
Dupa o suferinta de mai multe luni, s-a stins din viata in noaptea de 14 mai 1928.
Pentru meritele sale in serviciul patriei a fost decorat cu cele mai inalte ordine: Marea Cruce a Coroanei Romaniei; Steaua Romaniei; Mare Ofiter al Ordinului Carol I.
In amintirea lui si in semn de omagiu, in sala de consiliu a Societatii Politehnice a fost asezat un medalion cu chipul sau.
Prof. ing. Ion (Iancu) Ionescu, matematicianul, l-a caracterizat astfel: „A iubit ingineria, a aplicat-o ca inginer de lucrari publice, ca administrator si controlor de stat, a propovaduit-o la vechea Scoala de Poduri si Sosele, a organizat-o ca ministru al Lucrarilor Publice, a aparat-o ca om politic, a ajutat-o financiar. Dragostea lui pentru inginerii romani era netarmurita. Nu era chestiune mare si grea pentru ingineri, la care dansul sa nu fie in mijlocul lor, ca sa-i sfatuiasca, sa-i incurajeze.“