Jurnal de bord Costul muncii si investitia pentru viitor

Este tot mai evidentă preocuparea întreprinzătorilor, a managerilor, în rândurile cărora se află numeroşi ingineri, faţă de evoluţiile actuale de pe piaţa muncii din România. Decalajul dintre ofertă şi cerere, reflectat de sporirea numărului de locuri de muncă neocupate, dar mai ales deficitul de personal calificat pentru majoritatea domeniilor de activitate economico-socială reprezintă, de pe acum, o puternică frână în progresul de ansamblu al ţării noastre. Explicaţiile sunt numeroase, iar soluţiile foarte puţine. De fapt, situaţia din prezent constituie rezultanta unor acumulări cu adevărat istorice, fiind vorba, în esenţă, despre diferenţele considerabile dintre nivelul de dezvoltare a economiei româneşti comparativ, în special, cu cel din vestul Europei.

Una dintre expresiile cele mai concludente ale amintitului decalaj o constituie, fără urmă de îndoială, costul forţei de muncă, nu la modul general, ci raportat la ora de activitate de natură salarială. Cu alte cuvinte, costul orar al forţei de muncă a devenit un indicator de bază care se cere luat în considerare, cu tot mai mare atenţie, atunci când ne referim la ceea ce se întâmplă în economia unei ţări. O abordare la obiect a acestui subiect - de cel mai mare interes individual, familial, dar şi public, în înţelesul profund al acestei noţiuni - este prilejuită de publicarea datelor Eurostat referitoare la costul orar al forţei de muncă în UE, concretizat pe fiecare stat membru.

Nivelul mediu comunitar a fost evaluat, pentru anul trecut, la 26,8 euro. România se află - şi la acest capitol - pe penultimul loc în UE, cu 6,3 euro. După noi vine doar Bulgaria, cu 4,9 euro. Dacă ne referim şi la alţi indicatori, de pildă la produsul intern brut pe locuitor, constatăm o simetrie între productivitatea muncii la scara întregii societăţi şi costul orar menţionat. Fireşte, se semnalează şi derapaje în materie de politici salariale, dar, dintr-o perspectivă istorică, absolut necesară, este vorba tot despre decalajele din sfera economiei.

Comparaţiile conţinute în studiul Eurostat sunt deosebit de instructive. Fie că avem în vedere întregul spaţiu est-european, fie că luăm drept ţintă Zona Euro, apare cât se poate de clar că se afirmă o tendinţă generală de creştere a costului orei de muncă. Dacă, bunăoară, în spaţiul est-european, majorările din 2017 s-au situat, în medie, la 8 procente, iar în Zona Euro la doar 1,9%, în România au atins aproape 17%, iar în Bulgaria 12%. Este încă un semn că decalajele tind să se micşoreze, dar dacă ne gândim că, în Danemarca, s-a atins un cost orar al forţei de muncă de 42,5 euro, avem o reprezentare ceva mai lucidă a drumului pe care îl avem de parcurs nu pentru a ajunge din urmă ţările cele mai dezvoltate, ci doar pentru a ne situa la nivelul mediu al Uniunii Europene.

Ar fi profund incorect să se subaprecieze progresele înregistrate de ţara noastră, inclusiv în sfera de preocupări care face obiectul comentariului de faţă. De exemplu, în anul încheierii negocierilor de aderare a României la UE (2004), costul orar al forţei de muncă era, în ţara noastră, de numai 1,9 euro (la o medie UE de 21,3 euro), iar în anul aderării (2007) de 4,2 euro (faţă de media UE de 21,3 euro), însă diferenţele continuă să fie foarte mari.

Documentul Eurostat oferă numeroase alte elemente care permit aprofundarea analizei. Toate, însă, converg spre concluzia că se impune un ritm înalt de creştere şi dezvoltare economică (în centrul căruia să se situeze factorul uman), adică o creştere care să fie, simultan, cauza şi efectul sporirii tot mai semnificative a costului orar al forţei de muncă. Datele Eurostat sunt un argument cât se poate de convingător pentru intensificarea demersurilor comune, convergente pentru elaborarea şi adoptarea unui Proiect de ţară cu adevărat generator de prosperitate, în care MUNCA să fie, deopotrivă, tot mai productivă şi remunerată pe măsură.