Sectiune în timp si spatiu. Capitalul uman în fata unor noi sfidari.

* De la duplicitate la sinceritatea maxima * Ce am vrut si ce s-a întamplat * Mereu, parca, trebuie s-o luam de la capat * Asumarea realitatii, un act de curaj?
Probabil, multi dintre cititorii nostri îsi amintesc ce se ascundea în spatele lozincilor care proclamau ca "Omul este cel mai pretios capital". Fara sa negam cateva progrese notabile în asigurarea unor conditii mai bune de viata (comparativ chiar cu perioada interbelica, idealizata de multi, mai ales din pricina unui deficit de cunoastere), este limpede ca regimul dictatorial si, în special, economia de comanda au reprezentat o frana puternica în calea unei dezvoltari sanatoase si de durata a tarii. Cine are o alta parere (traim doar într-o tara libera!) nu are decat sa compare stadiul în care au ajuns statele dezvoltate (care au fructificat uriasele avantaje ale democratiei si economiei de piata) cu situatia noastra. Concluzia se desprinde de la sine, cu conditia de a se renunta la prejudecati si unele stari emotionale.
Fapt este ca, într-adevar, capitalul uman a fost, este si va fi cea mai mare bogatie a unei natiuni. Concluziile, îndeosebi de ordin practic, care decurg din evocarea acestui adevar banal au facut obiectul multor articole aparute în "Univers ingineresc", inclusiv în acest spatiu tipografic. Daca revenim asupra temei o facem sub "presiunea" actualitatii. Avem în vedere, pentru astazi, consecintele noilor reglementari în domeniul relatiilor de munca si ale procesului de restructurare, în special în industrie.
Amendamente
La Parlament s-au depus aproape 100 de amendamente la noul Cod al Muncii. A fost un numar fara precedent de amendamente numai pentru o singura lege (Codul Muncii s-a conceput sub forma de lege de catre initiator). Poate ca multe s-ar fi corectat daca proiectul ar fi parcurs procedura normala prevazuta în Constitutia Romaniei, dar - prin pricina unor mari întarzieri care încalcau întelegerile cu Uniunea Europeana, Executivul a recurs la angajarea raspunderii si, astfel, în absenta unei motiuni de cenzura, a fost adoptat în forma în care a conceput-o. Faptul pune sub semnul întrebarii oportunitatea si legitimitatea recurgerii, de prea multe ori, la procedura exceptionala de angajare a raspunderii guvernamentale în fata Parlamentului. Dar, aceasta este o tema deosebita care excede aspectelor pe care ne propunem sa le abordam aici.
Simultan cu amendamentele aduse de parlamentari (si nu numai din Opozitie), la Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale au sosit peste 2.000 de observatii, propuneri, sugestii referitoare tot la noul Cod al Muncii.
De regula, reactiile oficialitatilor la toate acestea sunt de respingere si de minimalizare a observatiilor, desi unele dintre ele nu numai ca sunt prezentate în termeni civilizati, ci si cu argumente imbatabile - cum a recunoscut, de altfel, în cateva cazuri, Consiliul Legislativ, definit de Constitutie drept "organ consultativ de specialitate al Parlamentului care avizeaza proiectele de acte normative în vederea sistematizarii, unificarii si coordonarii întregii legislatii". Cand se petrec toate acestea, înseamna ca nu totul este în ordine cu noul Cod al Muncii. In fata avalansei de critici, premierul Adrian Nastase a recunoscut necesitatea ca unele prevederi sa fie reexaminate. Ar fi pacat ca din pricina unor inadvertente, a unor prevederi evident gresite, a altor imperfectiuni, un instrument atat de important pentru valorificarea capitalului uman sa contravina scopului lui principal.

Doua sunt principalele obiectii care se aduc noului Cod al Muncii: 1) se situeaza, în foarte multe din prevederile lui, pe pozitii care exprima interesele angajatilor în defavoarea angajatorilor si 2) prin desfiintarea conventiilor civile încurajeaza munca "la negru".
Sa încercam o sinteza a argumentelor aduse în sprijinul acestor puncte de vedere.
In structura Codului se afla reglementari prin care drepturile angajatilor (salariatilor) sunt mult mai mari decat cele ale angajatorilor. Intre altele, desfacerea contractului de munca devine extrem de anevoioasa, în timp ce angajatii pot sa traga la raspundere angajatorii, inclusiv în privinta deciziilor lor manageriale care - în mod normal - reprezinta domeniul exclusiv al activitatii patronale. Uneori s-a spus ca, în acest fel, s-a reintrodus "lupta de clasa", însa - cu obiectivitatea de care suntem în stare - se cuvine spus ca drepturile sindicatelor în comparatie cu cele ale patronatelor sunt cu mult mai mari.
Sigur, trebuie sa existe o preocupare, fie ea minimala, pentru problematica sociala. Dar nesocotirea, fie si într-o mica masura, a intereselor angajatorilor se întoarce, asemenea unui bumerang, împotriva angajatilor. Daca resursele de capital, ca urmare a unor pierderi care duc la faliment, a unor cheltuieli nerationale cu forta de munca duc la diminuarea profitului, unde vor lucra cei care sunt acum superprotejati de Codul Muncii?
Intre MUNCA si CAPITAL exista o conexiune pe care nici o reglementare juridica n-o poate ignora daca se doreste respectarea principiilor, criteriilor si regulilor economiei de piata. Este absurd sa se submineze bazele capitalului în numele interesului celor care îsi au sursa de existenta tocmai în... capital. Aici avem de-a face cu interese divergente, fireste, dar convergente în esenta lor: fara capital nu exista locuri de munca, fara profit (scopul fundamental al capitalismului) nu exista ratiunea de a fi a angajatorilor.
Si acum cateva cuvinte despre conventiile civile. Cca 3 milioane de concetateni au lucrat pe baza unor asemenea conventii în anul precedent. Cand este vorba despre un astfel de ordin de marime, situatia creata nu poate fi tratata cu usurinta. Este cunoscut ca bugetul asigurarilor sociale de stat se afla în mare suferinta. Restantele din anii precedenti si de la începutul lui 2003 se ridica la zeci de mii de miliarde de lei. Din acest motiv (si din altele), în fiecare luna este o mare problema sa se asigure plata pensiilor si a altor drepturi de natura sociala. Dar, de aici pana la a obtine - cu orice pret - venituri la bugetul asigurarilor sociale de stat este o cale foarte lunga.
Obiectiile provocate de desfiintarea conventiilor civile sunt numeroase. Ele au fost formulate cu o deosebita acuitate atat de patronate, cat si de multe partide politice si de ONG-uri. Una dintre cele mai severe critici este aceea ca masura îi descurajeaza pe cei care doresc si pot sa munceasca mai mult. In conditiile în care - prin platile compensatorii - se încurajeaza nemunca, punerea unor bariere în fata oamenilor harnici, priceputi, cu potential creativ (în caz contrar patronii n-ar fi semnat conventii civile cu ei) apare ca o "solutie" extrem de discutabila. Marirea poverii fiscale în situatia în care cei ce prestau activitati pe baza conventiilor civile opteaza pentru cartile de munca va avea efecte negative asupra capitalului, în special asupra întreprinderilor mici si mijlocii. De aceea sunt îndreptatite afirmatiile potrivit carora avem de-a face si cu o lovitura data clasei mijlocii în curs de formare si de consolidare.
S-au creat tot felul de situatii neplacute. Asa, de exemplu, Consiliul National al Rectorilor a semnalat ca, prin disparitia conventiilor civile, nu se vor mai putea plati conducatorii de doctorat si colaboratorii care lucreaza pe programe. La randul lui, Institutul National de Meteorologie si Hidrologie nu-i mai poate plati pe colaboratorii pluviometristi.
Exemplele ar putea continua la nesfarsit.
Economia subterana
Specialistii în materie au relevat, pe baza unor studii aprofundate, derulate pe mai multi ani, legatura directa dintre gradul de fiscalitate si dimensiunile economiei subterane. Cu cat impozitele si taxele sunt mai mari, cu atat mai mare este evaziunea fiscala. Proportiile a ceea ce se numeste "munca la negru" au fost determinate - într-o foarte mare masura - de gradul de impozitare a angajatilor si a angajatorilor. Nimeni nu initiaza o afacere si nimeni nu se înhama la munca fara un minimum de profit în primul caz si de venit, în al doilea.
Aceiasi specialisti considera ca desfiintarea conventiilor civile va provoca o crestere considerabila a numarului de persoane care vor lucra "la negru". Este interesant de remarcat ca doar 50.000 din cele 3.000.000 de conventii civile s-au transformat - pana acum - în carti de munca. Ce se întampla cu restul de 2.950.000 de persoane? Exista trei posibilitati: 1) sa mai creasca numarul celor care lucreaza cu carti de munca; 2) sa se renunte la o parte dintre cei care aveau conventii civile; 3) sa sporeasca numarul celor care vor îngrosa straturile economiei subterane. O analiza a acestor trei posibilitati arata ca angajatorii nu vor renunta la oamenii utili antrenati în activitate prin conventii civile si ca, pentru a scapa de impozitele mai mari percepute în cazul lucrului pe baza de carte de munca, îi vor folosi în continuare, fara sa mai plateasca vreun impozit (nici, macar la nivelul prevazut în conventiile civile).
Mai sunt si alte aspecte care merita atentie. Bunaoara, noul Cod al Muncii nu clarifica tema orelor suplimentare si, în consecinta, se deschide si aici o "portita" spre economia subterana. Se stipuleaza ca saptamana de lucru are 40 de ore, iar numarul de ore suplimentare, într-o saptamana, nu poate fi mai mare de 8. Dar exista activitati, cum ar fi cursele lungi auto, care presupun un numar mai mare de ore suplimentare. Ce se va întampla în asemenea situatii? Prin toate aceste elemente se aduc argumente în plus în sprijinul ideii initiale potrivit careia angajarea raspunderii guvernului pentru legi extrem de importante mareste riscul de a se adopta solutii inadecvate. De multe ori dezbaterile parlamentare au dus la eliminarea unor erori din proiectele initiale, la îmbunatatirea solutiilor de ordin juridic, institutional si operational.
Resurse
Pentru abordarea complexelor aspecte legate de capitalul uman este, desigur, nevoie sa se opereze cu termenii de specialitate, adecvati domeniului. Astfel, resursele de munca reprezinta categoria de populatie care dispune de ansamblul capacitatilor fizice si intelectuale necesare pentru desfasurarea unor activitati utile în economia nationala. Ele se determina dupa formula:
Rm = Pvm - (Pim - Piv) + Sp
unde:
Rm = resurse de munca;
Pvm = populatia în varsta de munca;
Pim = persoane cu incapacitate permanenta de munca;
Piv = pensionari în varsta de munca, dar care nu lucreaza;
Sp = populatia aflata în afara limitei de munca, dar care lucreaza.
Nu este locul aici sa prezentam si alte definitii în materie si formulele utilizate pentru cuantificare. Am dori numai sa informam cititorii ca specialistii în demografie si în problematica pietei muncii au instrumentele necesare pentru evaluari corecte ale fenomenelor pe care le studiaza.
In privinta resurselor de munca se avanseaza ca acestea includ peste 13 milioane de persoane (cifrele sunt rotunjite pentru simplificare). Cca 9 milioane de concetateni se afla în afara resurselor de munca.
Din totalul resurselor de munca, aproape 10 milioane reprezinta ceea ce se numeste populatia activa civila (persoanele în varsta mai mare de 15 ani), iar peste 3 milioane sunt încadrate în categoria populatiei aflate în faza de pregatire profesionala si în alte categorii de populatie în varsta de munca. Din totalul populatiei active civile, cca 9 milioane reprezinta populatia ocupata, iar cca 1 milion somerii (numarul de someri a oscilat de la o luna la alta, asa ca am recurs si aici la rotunjire). Din totalul populatiei civile ocupate, peste 4 milioane sunt salariati, iar restul de peste 3,5 milioane reprezinta alte categorii.
Aceste date spun multe despre dimensiunile capitalului uman de care dispune economia tarii si despre modul în care este folosit.
Mecanismele de piata
O prima si esentiala constatare este aceea ca mai avem un potential de munca ridicat, în pofida unei diminuari semnificative a populatiei tarii, asa cum a rezultat din recensamantul general efectuat în martie 2002.
Cum era firesc, o data cu înlocuirea mecanismelor economiei de comanda s-au produs schimbari importante în ceea ce putem sa numim "modelul ocuparii fortei de munca în Romania". Au intrat în functiune treptat principiile, criteriile si regulile pietei muncii. Acest proces a avut trei elemente de baza: 1) promovarea relatiilor de parteneriat reflectate mai ales prin contractele de munca negociate; 2) descentralizarea, respectiv mutarea centrului de greutate al relatiilor de munca de la nivelul tarii (planificarea de tip CSP-ist a fost eliminata) spre unitatile administrativ-teritoriale si entitatile economico-sociale; 3) subsidiaritatea, adica reducerea implicarii statului în asigurarea bunastarii individului si a diferitelor grupuri sociale.
Toate aceste elemente au cunoscut, la randul lor, o anumita evolutie legata direct de însasi evolutia economiei. Este clar ca a avut loc o restrangere a volumului activitatii, în special în industrie. Acest fapt este confirmat si de diminuarea numarului de salariati în general si în industrie în mod special.
Primul si cel mai frapant element îl constituie nu atat diminuarea populatiei civile ocupate, ci modificarea structurii acesteia. Procesul este în curs de derulare deoarece se au în vedere efectele restructurarilor din prezent, în special din industrie. A fost si este normal ca orientarea spre piata a tuturor activitatilor sa scoata în evidenta consecintele asa-numitei planificari a economiei în perioada regimului dictatorial. S-au impus si se impun ajustari, unele foarte dureroase, dar nu prea exista alternativa. Societatea nu-si mai poate permite sa sustina activitati paguboase deoarece astfel îsi blocheaza propriile sanse de progres. Sigur, problema de fond nu este cea a migratiei fortei de munca din sectoarele ineficiente în cele rentabile, ci existenta unui numar insuficient de locuri de munca în aceste sectoare prospere. De aici, importanta cu totul exceptionala a crearii de locuri de munca alternative printr-un program coerent si realist de acompaniament social.

Viata, realitatile ne obliga sa facem, mai tot timpul, trimiteri la perioada antedecembrista. Motivul este lesne de identificat: sechelele acelor vremuri se regasesc în prezent. Intre altele, se cere evocata si tema inegalitatilor. In timpul economiei de comanda se stabilise un anumit raport între salariul minim si cel maxim, de 1:6. In realitate, ecartul era mai mare, daca tinem seama de veniturile nesalariale, mai ales ale nomenclaturii. Apoi, existau discrepante foarte mari între veniturile celor de la sate fata de cei de la oras. Cu toate acestea, sentimentul general era acela ca nu exista diferente mari. Majoritatea covarsitoare traia acelasi regim de penurie prelungita si agravata o data cu trecerea anilor.
Acum discrepantele sunt la vedere. Intre saracia extrema în care se zbate un sfert din populatia tarii si cei 2-3 la suta arhimiliardari exista o prapastie ametitoare. Este limpede ca, în conditiile economiei de piata, inegalitatile sunt - ca sa spunem asa - intrinseci. Nu suntem toti la fel, nu muncim toti la fel, nu toti sunt hoti, evazionisti fiscali, autori ai unor acte de coruptie strigatoare la cer. Dar, inegalitatile, evident, sunt prea mari, polarizarea sociala capatand proportii care strica echilibrul întregii societati.
Sunt multe categorii dezavantajate, între ele si somerii. Cele mai recente date indica o rata a somajului de 8,5 la suta, în crestere fata de lunile precedente. Sesizam aici efectul concedierilor colective. Evocand somajul ajungem, din nou, la necesitatea crearii unui numar cat mai mare de locuri de munca alternative. In acest sens se actioneaza înca timid, ezitant. Demn de semnalat este faptul ca Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM) urmareste promovarea unor actiuni active de combatere a somajului. O stire de ultima ora releva ca ANOFM a alocat IMM-urilor credite în valoare de 11.000 miliarde de lei în scopul crearii de locuri de munca.
Solutia de fond este de a se largi randurile si de a se consolida clasa de mijloc, formata nu numai din întreprinzatori mici si mijlocii, ci si din fermieri, din salariati cu venituri mai mari. Totul depinde, însa, de eliminarea în timp cat mai scurt a stadiului de subdezvoltare în care se afla tara. Se cuvine sa recunoastem cinstit acest lucru si sa tragem concluziile care se impun. Aici, inginerii au un cuvant foarte greu de spus. Se cer adoptate solutii profesioniste, de o rigoare specific inginereasca.
Coeziunea sociala reprezinta unul din principalele programe finantate de Uniunea Europeana cu fonduri nerabursabile. Aici n-avem de-a face cu o notiune abstracta; diminuarea disparitatilor teritoriale, ridicarea nivelului de productivitate la performantele celor mai buni agenti economici, în special pe calea inovatiilor în modernizari, în retehnologizari, îmbunatatirea substantiala a nivelului de pregatire - de la manageri pana la ultimul salariat - ca si multe alte masuri bine cunoscute nu trebuie sa ramana în dosare si studii, ci se impune trecerea la realizarea lor efectiva.
Chiar daca ne rezumam la aspectele abordate, nu va fi dificil de apreciat ca tema capitalului uman se prezinta - de departe - drept cea mai importanta ori de cate ori abordam, nu numai la nivel national, ci si la nivel personal, directiile de dezvoltare menite sa ne situeze în randul tarilor prospere ale lumii. Nu trebuie sa li se spuna inginerilor cat de importanti sunt oamenii chemati sa le puna în "opera" creatiile, atat în activitatea de creatie cat si în cea de executie. Din pacate, în evaluarile care se fac, în strategiile si programele ce se elaboreaza nu se porneste, totdeauna, de la capitalul uman. De aici, sursa multor esecuri si semiesecuri. Daca mai era nevoie de un argument în sprijinul ideilor exprimate în aceste doua pagini, atunci acesta nu poate fi decat (îl stim de la antici): "Omul este masura tuturor lucrurilor" si inginerii stiu mai bine decat toti ceilalti concetateni ce înseamna... masura.