135 DE ANI DE INVATAMANT DE MARINA Marinari ingineri in stiinta romaneasca
Data: 16-30 aprilie 2007
Perioada interbelica a fost un rastimp al linistii, al normalului, in care au vorbit muzele, iar pacea a fost pazita prin modernizarea si completarea armelor. Confruntarile navale din prima conflagratie mondiala, petrecute in spatiul danubiano-pontic, au aratat necesitatea crearii unei flote militare maritime si innoirea celei fluviale. O flota puternica cere cadre pe masura. Un prim pas a fost facut prin desprinderea Scolii Navale din Scoala de Infanterie, Geniu si Marina (Bucuresti) si stabilirea ei in locul firesc: Constanta. Cel care s-a ocupat in mod expres de reusita acestei actiuni a fost un ofiter de marina cu o cultura tehnica profunda: comandorul Corneliu Bucholtzer (1880 – 1946), viitor amiral. A desfasurat o activitate de pionierat in domeniul comunicatiilor, atat teoretica (lucrarea Telegrafie si telefonie fara fir, publicata in 1926) dar si practica, la bordul navelor fluviale si maritime, artilerie – a organizat si executat tragerile indirecte la bordul monitoarelor, in vara anului 1917. Hidrografia la Dunare a fost o alta preocupare a sa, lucrarile de gen fiindu-i o constanta in activitate (a scris: Cum se face si se citeste o harta; reproducerea hartilor, 1935; Geodezie, 1937). Timp de trei ani a condus Institutul Geografic Militar (1934 – 1937), unde a introdus un model nou de elaborare a planurilor directoare si hartilor militare. Mai amintim, dintre lucrarile publicate: Ce e marea? si Calcul integral si geometria analitica.
Viceamiralul ing. Eugeniu Rosca a fost un marinar format in scolile autohtone, desavarsit ca stat-majorist la Scoala Superioara de Marina – Paris (1921), iar ca inginer a urmat cursurile Scolii Superioare de Electricitate KUTH si SIEMENS – SCHUKERT (1911 – 1913) de la Berlin.
A predat cursuri de specialitate proprii la Scoala Navala Superioara, iar practic, aflam din O.Z. nr. 28/18 dec.1913 al Diviziei de Mare: „..pentru munca depusa de locotenentul Rosca, cu schimbarea sistemului de luminat al cladirilor Diviziei de Mare in lumina electrica, ce a adus o mare economie, ii aduce deosebite multumiri si laude cunostintelor sale“. A predat tactica si electricitate la Scoala Superioara de Razboi (Bucuresti), unde a promovat imaginea Marinei, elaborand impreuna cu cpt. cdor. Gh. Koslinsky lucrarea Avem nevoie de Marina Militara? S-a ocupat personal in calitate de comandant al Diviziei de Dunare, de reinnoirea si reinarmarea monitoarelor (1938). Pentru mai bine de un an a condus Institutul Geografic al Armatei (1939), iar mai apoi Marina Regala Romana (1941 – 1943).
Un alt marinar-inginer, care a fost in fruntea Marinei Militare Romane timp de un deceniu (1963-1973), este viceamiralul ing. Grigore Martes (1914 – 1973). Dupa absolvirea Liceului Militar Ferdinand I Chisinau, a urmat un an la Scoala Politehnica Bucuresti. Depasit material, sustine in 1935 examenul de admitere in Scoala Navala Mircea, devenind ofiter in 1937. In anul 1940 a facut cursuri pregatitoare pentru politehnica, unde va deveni student in toamna anului urmator, raspunzand provocarii dintai – ingineria, dar si marinariei: fiind vreme de razboi, a servit la bordul navelor militare pe mare (1941 – 1943) si in 1944 la Dunare.
A fost prizonier de razboi in URSS si la revenirea in tara (1945) a reluat cursurile Politehnicii bucurestene.
In anul 1957, contraamiralul ing. Grigore Martes a fost numit seful Academiei Tehnice Militare. Din primii ani ai carierei sale militare, s-a ocupat in clipele de ragaz de rezolvarea problemelor de matematica si chiar atunci cand participa la adunarile Marii Adunari Nationale isi continua cu pasiune hobby-ul. A fost autorul mai multor inovatii, menite sa imbunatateasca tehnic navele. A scris si publicat o serie de lucrari, dintre care amintim: Bazele teoretice ale electrotehnicii (1956), Teoria giroscopului si principalele sale aplicatii (1959), Culegere de probleme din tehnica navala (1960), Cibernetica in armata (1964), Aspecte ale automatizarii conducerii fortelor si mijloacelor (1967) s.a.
Daca viceamiralul ing. Grigore Martes a fost un pionier in teoria rolului ciberneticii in armata, in domeniul practic, tinand pasul cu tehnica de calcul, folosind-o pentru armata, viceamiralul ing. Marcel Diaconescu (1922 – 2004) l-a urmat cu succes. Sef al promotiei Desrobirea (1942) a Scolii Navale Mircea, a servit la bordul navelor de lupta la mare, mai intai ca elev plutonier (1941), iar urmatorii doi ani ca aspirant. In toamna anului 1944 a sustinut examen de admitere la Institutul Politehnic, odata reusit a fost mutat in nou-infiintatul Institut Tehnic Naval Militar, pentru a putea urma timp de cinci ani cursurile Facultatii de Electromecanica, sectia Electrotehnica. Ofiterul a indeplinit functii legate de proiectarea constructiilor de nave. „Am perfectat contracte cu Institutul de Proiectari Navale Bucuresti (IPRONAV) si ulterior, ICEPRONAV GALATI“ – nota amiralul in memoriile sale.
Dupa ’60 a lucrat in Directia Tehnica a Marinei. In paralel a desfasurat si activitate didactica, predand la Scoala de Ofiteri Tehnici de Transmisiuni si la Academia Tehnica Militara cursurile Bazele electrotehnicii si Matematici superioare. A fost de la inceput in Grupa de automatizare, menita sa introduca procesul de automatizare a conducerii trupelor in armata, care din 1965 a devenit Centrul de cercetari pentru tehnica de calcul si automatizarea conducerii trupelor. Dupa trei ani s-a infiintat Institutul Tehnic de Cercetare-Proiectare al Armatei (ITCPA) si a fost numit loctiitor pentru automatizarea conducerii trupelor, de unde va fi pensionat in anul 1983. Datorita activitatii stiintifice desfasurate de ofiter, a fost atestat cercetator stiintific gradul I.
Evocarea personalitatii celor patru amirali-ingineri o consideram a fi oportuna, astazi, mai mult ca oricand simtindu-se nevoia de modele, si ei au ramas in memoria celor care i-au cunoscut, dar mai ales prin scris, figuri demne de urmat.