Vocatia constructiva

S-au implinit, in aceasta primavara, doua decenii de cand a parasit aceasta lume unul dintre cei mai de seama ingineri constructori romani, o personalitate care si-a pus amprenta, deopotriva, asupra unei perioade de remarcabile realizari in domeniile constructiilor si invatamantului. Din pacate, in cel de-al doilea an postdecembrist, vremurile tulburi nu au permis sa se marcheze asa cum se cuvine despartirea de academicianul profesor doctor inginer Stefan Balan, iar scurgerea timpului n-a fost favorabila, totdeauna, pretuirii adevaratelor valori nationale.
Fireste, despre acad. Stefan Balan se cuvine sa se scrie aplicat, riguros stiintific, intrucat avem de-a face cu o viata de om definita sintetic prin conceptul de vocatie constructiva. Cand in bibliografia de specialitate se inscriu zeci si zeci de lucrari fundamentale cu semnatura acad. Stefan Balan, se impune, de la sine, o evaluare de proportii a unei astfel de activitati, in buna masura deschizatoare de drumuri in domeniul sau de specialitate. In ceea ce ne priveste retinem, in cazul acestui autentic savant si, in acelasi timp, manager in sfera constructiilor si invatamantului, ceea ce reprezinta situarea unui om deasupra vremurilor pe care le-a trait. I-a fost dat, proaspatului absolvent al Scolii Politehnice Bucuresti, sa-si inceapa activitatea cand s-a declansat cel de-Al Doilea Razboi Mondial si, apoi, sa se perfectioneze, in acelasi timp, in calitate de proiectant si de cadru didactic universitar, in conditiile marilor rupturi politice si sociale din primii ani postbelici. Specialistul de marca in domeniul mecanicii teoretice nu si-a tradat vocatia nici in cele mai dificile conditii. El a pus, mai presus de toate, creatia stiintifico-tehnica si, astfel, si-a castigat un binemeritat prestigiu in randurile tuturor celor care l-au cunoscut.
De ce, dintr-un anumit unghi de vedere, unul extrem de dificil de abordat, acad. Stefan Balan poate fi considerat un exemplu emblematic pentru o anumita categorie de ingineri care – ocupand importante demnitati publice intr-un regim totalitar – au ramas consecventi, pana la capat, vocatiei lor constructive?
Acad. Stefan Balan a detinut, intre 1956 si 1958, functia de ministru al constructiilor, iar in anul 1963 si intre anii 1965 – 1969, fotoliul de ministru al invatamantului. La o privire superficiala, respectivele functii pot fi considerate drept un anumit tip de „colaborationism“. In realitate, avem de-a face cu un caz tipic de tehnocrat care – in pofida tuturor vicisitudinilor unei perioade extrem de apasatoare – a gasit resursele necesare, intelectuale si morale, pentru a-si implini vocatia. In functiile detinute a lasat – cum se spune.–urme, in sensul dezvoltarii si realizarii unor mari proiecte care au consolidat puterea economica a tarii, iar in domeniul invatamantului a introdus practici care s-au caracterizat prin preluarea curajoasa a experientei antebelice si prin promovarea celor mai moderne metode de predare, eliberate de dogmatismul ideologic. Tocmai pentru ca a „inotat impotriva curentului“, n-a avut viata lunga in posturile ministeriale incredintate, dar ceea ce a construit nu poate fi subapreciat la o analiza atenta si nepartinitoare.
Nimeni nu poarta vina ca s-a nascut prea devreme sau prea tarziu in raport cu meandrele istoriei. Totul este sa se pastreze demnitatea omeneasca si sa se promoveze ceea ce corespunde, cu adevarat, binelui public. Or, dintr-o asemenea perspectiva – singura valabila nu numai sub aspect stiintific, ci si uman – acad. Stefan Balan s-a situat pe pozitiile cele mai dezirabile.
Apoi, este important si ceea ce ne-a lasat scris ca mostenire stiintifica. Alaturi de opere de seama in domeniul mecanicii teoretice, se cuvine reamintit ca acad. Stefan Balan a avut contributii esentiale la scrierea istoriei stiintei si tehnicii romanesti si a coordonat lucrarile monumentale Lexiconul tehnic roman si Dictionarul ilustrat de constructii si arhitectura roman-francez.
Credem ca sumara noastra rememorare a adus in fata cititorilor suficiente elemente pentru a se considera ca evocarea unor personalitati – fie ele si controversate, pe drept sau pe nedrept – reprezinta o obligatie de prim ordin deoarece raspunde direct la ceea ce am numit „nevoia de modele“. Am avut si avem astfel de modele. Trebuie doar sa le identificam si sa gasim cele mai potrivite leacuri impotriva uitarii.