Jurnal de bord Omul, masura tuturor lucrurilor
Data: 1 – 15 mai 2018 2018
Celebrul aforism din antichitate a căpătat şi capătă, cu fiecare etapă istorică, un înţeles tot mai profund. Remarca este valabilă şi pentru stările de fapt din prezent, aşa cum o confirmă în momentul de faţă mai ales evoluţiile de pe piaţa muncii, în centrul cărora se află deopotrivă angajaţi şi angajatori. În acest context, este întru totul îndreptăţită implicarea comunităţii inginereşti din ţara noastră, dat fiind rolul ei de ansamblu în viaţa economico-socială a ţării.
Urmărirea atentă a ceea ce se petrece pe piaţa muncii este facilitată de numărul relativ mare de statistici referitoare la ansamblul evoluţiilor, dar şi la detaliile care privesc rata ocupării, nivelul şomajului, numărul de oferte, domeniile în care se resimte cel mai acut deficitul de forţă de muncă, în special calificată şi înalt calificată.
Este ştiut că ţara noastră şi-a fixat ca obiectiv pentru anul 2020 să atingă o rată de ocupare de 70% (este vorba despre persoanele în vârstă de 20 - 64 de ani, potrivit metodologiei Biroului Internaţional al Muncii). Ei bine, datele pe anul precedent arată că am atins o rată de 68,8%, ceea ce reprezintă nivelul cel mai înalt din ultimii 17 ani. Există, deci, şanse reale să ne atingem obiectivul propus.
Am ajuns, prin urmare, în situaţia economico-socială în care, mai ales sporul de PIB, inclusiv pe locuitor, a determinat o reală ameliorare a ratei de ocupare a populaţiei active. Mai mult decât atât: ne aflăm în situaţia în care - în anumite domenii, mai ales în construcţii - se înregistrează un deficit considerabil de forţă de muncă, în special calificată.
Datele de sinteză ne permit să facem comparaţii la nivelul UE, ceea ce arată că, în 2017, rata de ocupare a fost de 72,2% la scară comunitară. Nu putem să omitem că tocmai nivelul mediu pe Uniunea Europeană la indicatorii esenţiali reprezintă, pentru România, ţinte obligatoriu de atins dacă vrem să depăşim semnificativ starea de subdezvoltare (să spunem lucrurilor pe nume) în care continuăm să ne aflăm (pe ultimul sau pe penultimul loc în „concertul comunitar").
Cu siguranţă, pentru a fi o bază solidă de fundamentare a deciziilor, rata de ocupare nu poate fi singurul reper cantitativ şi, mai ales, calitativ de evaluare a situaţiei de pe piaţa muncii. Interesează, în cel mai înalt grad, măsura în care - iertată să ne fie repetarea - sunt acoperite nevoile, nu numai cantitativ, ci şi calitativ. Aproape în toate sectoarele vieţii noastre economico-sociale se resimte acut deficitul de forţă de muncă, pe specializări, pe nivel de pregătire, pe experienţă. Aşa cum am mai avut prilejul să constatăm, în special la târgurile de job-uri, oferta a depăşit, cu mult, cererea, locurile de muncă disponibile situându-se la nivel de zeci de mii.
Ar fi multe de spus, de analizat cu privire la raportul cerere-ofertă pe piaţa muncii. Este foarte bine că rata şomajului de lungă durată (peste 12 luni) a fost, în 2017, în România, de 2%, comparativ cu media pe Uniunea Europeană, de 3,4%, însă, dacă privim lucrurile ceva mai de aproape, vedem că extremele, adică tinerii cu vârste între 20 şi 24 de ani şi persoanele cu vârste între 55 şi 64 de ani sunt - ca să spunem aşa - subreprezentate pe piaţa muncii. Cu alte cuvinte, şomajul în rândul acestor categorii de concetăţeni este cu mult peste media pe ansamblul economiei. Datele statistice nu pot, totuşi, să releve imensa varietate a situaţiilor existenţiale pentru categoriile cele mai dezavantajate, cele mai vulnerabile la şocurile economico-sociale. Să ne gândim, bunăoară, că peste 600 000 de tineri din ţara noastră nu au locuri de muncă. Sunt peste 600 000 de destine, de vieţi marcate de inactivitate, cu toate consecinţele care decurg de aici. Să nu uităm că este o lege a firii că tot ceea ce este, cu adevărat, necesar poate deveni posibil, iar primul semn că lucrurile se îndreaptă în direcţia obiectiv necesară constă în conştientizarea a ceea ce avem de făcut.
Alte articole



