Ministerul Economiei: O noua viziune strategica privind dezvoltarea sistemului industrial national (II)

În numărul precedent am prezentat, în rezumat, primele capitole ale unui document a cărui importanţă nu mai trebuie subliniată. Este vorba despre documentul care conţine o sinteză a analizelor diagnostic derulate în perioada martie 2017 - februarie 2018, potrivit proiectului „Dezvoltarea capacității instituționale a Ministerului Economiei - SIPOCA 7". Am abordat îndeosebi stările de fapt şi perspectivele capacităţii administrative a Ministerului Economiei în vederea implementării politicii industriale a ţării, cu accent pe dezvoltarea lanţurilor de producţie integrate şi pe modalităţile de asigurare a necesarului de forţă de muncă specializată. Vom prezenta, în continuare, rezumate ale altor capitole din acest veritabil Document de Politică Industrială, astfel încât să oferim cititorilor o imagine mai cuprinzătoare a viziunii actuale a Ministerului Economiei asupra ansamblului de căi şi mijloace menit să contribuie la reindustrializarea României în condiţiile progresului ştiinţifico-tehnic actual şi de perspectivă.

Încurajarea relațiilor de cooperare în clustere inovative

Documentul se referă la prioritățile cuantificabile care privesc concepţia generală referitoare la locul şi rolul clusterelor inovative în economia prezentă şi viitoare a României. Se precizează că în teoria economică există multe definiții ale clusterului, dar definiția consacrată aparține profesorului Michael Porter, care, în 1990, în lucrarea „Avantajul competitiv al națiunilor" defineşte clusterele drept „Grupuri de companii interconectate (în special IMM-uri) și instituții asociate dintr-un anumit domeniu specific, amplasate într-o proximitate geografică, legate prin activități similare sau complementare". Clusterele cuprind un grup de furnizori specializați, furnizori de servicii, firme din industrii înrudite, universități, institute de cercetare și asociații de comerț, administrații publice locale din domenii specifice, care se află deopotrivă în relaţii de concurenţă şi de cooperare. Majoritatea clusterelor nu au personalitate juridică. Entitatea de management a clusterului are personalitate juridică și poate fi un ONG sau o firmă de consultanță, cu minimum doi angajați. Clusterele devin membre ale asociațiilor naționale de profil (cum ar fi, de exemplu, CLUSTERO - Asociația Clusterelor din România) și ale rețelelor europene, pentru: acces mai ușor la noi piețe/clienți; atragere de investiții, formare de parteneriate strategice pentru proiecte europene și de parteneriate complementare lanțului de valoare al clusterului; schimb de experiență și bune practici; sesiuni de training pentru managementul specific, promovare și internaționalizare, participare la evenimente comune, interne și externe etc. Clusterele aduc împreună diferiți actori de-a lungul lanțurilor de valoare și pot grăbi interacțiunile inovative între tehnologii, sectoare economice, regiuni și instrumente de politici industriale. Este de remarcat că teoria economică subliniază evoluția de la politici pentru clustere la politici industriale prin clustere.

Pornindu-se de la aceste elemente definitorii, în document se menţionează rezultatele analizei care conţin atât puncte tari, cât şi puncte slabe ale procesului de înfiinţare şi consolidare a clusterelor în ţara noastră. Între punctele tari se înscriu crearea Asociaţiei Clusterelor din România, organizarea anuală de conferinţe naţionale, certificarea a 52 de clustere la nivel european, prezenţa unor mari grupuri multinaţionale în clustere, fructificarea tradiţiilor industriale, orientarea strategică spre export. Între punctele slabe s-au identificat lipsa unui document naţional şi a unui plan de acţiune aferent privind politica industrială în domeniul clusterelor, deficitul de investiţii în acest domeniu, numărul mic de evenimente organizat la scară naţională şi internaţională, protecţia redusă a proprietăţii intelectuale în domeniul clusterelor, implicarea redusă a administraţiei publice în susţinerea infrastructurilor aferente.

Potrivit analizei, sunt formulate mai multe recomandări, între care: ▪ Elaborarea și implementarea într-o primă etapă de către Ministerul Economiei - Direcția de Politică Industrială a unui Program de Creștere a Competitivității Economice a Clusterelor din România, cu finanțare națională; ▪ Refinanţarea Planului Sectorial de Cercetare pentru Industrie în vederea refacerii lanţurilor de valoare şi dezvoltării noilor industrii emergente; ▪ Întocmirea unor programe de sprijin pentru managementul de cluster (sesiuni de training, benchmarking și certificare, schimb de bune practici, colaborare inter-clustere etc.); ▪ Susținerea internaționalizării clusterelor și a întreprinderilor membre; accesul la rețele regionale și europene.

Dezvoltarea durabilă și gestionarea eficientă a resurselor pentru stimularea competitivității

Analiza diagnostic realizată la inițiativa Ministerului Energiei în anul 2016 a surprins mutaţiile din domeniul energiei la nivel național, din perspectiva rolului strategic la nivel regional pe care îl poate avea România - devenind un hub energetic - pentru Europa de Sud-Est, precum și pentru interconectarea cu vestul european.

Rezultatele acestei analize reliefează că, pe piaţa petrolului, contextul regional este deosebit de favorabil României, avându-se în vedere că este singurul producător semnificativ de hidrocarburi din Europa de Sud-Est. Acest fapt este, însă, însoțit de declinul producției naționale în ultimul deceniu. În anul 2015, producţia internă de ţiţei a reuşit să satisfacă în proporţie de aproximativ 40% cererea, iar alte măsuri de limitare a declinului au prevăzut forarea de noi sonde, repuneri în producţie, recuperarea secundară etc.

În ceea ce priveşte piaţa gazelor naturale, se evidenţiază faptul că este vorba despre un domeniu care are o pondere de 31% în consumul intern de energie primară, ca urmare a unor evoluții specifice, cum ar fi disponibilitatea relativ ridicată, perspectiva descoperirii unor noi resurse comercializabile în zona offshore, impactul redus al acestora asupra mediului, inclusiv complementaritatea cu energia electrică produsă din surse regenerabile, infrastructura existentă pentru extracție, transport, înmagazinare subterană și distribuție. Producția medie anuală a României este de 11 miliarde mc gaze naturale și este asociată unui declin constant de 5% al rezervelor sigure și unei rate de înlocuire de 80%, ceea ce permite prognozarea unei epuizări a rezervelor actuale de gaze naturale într-o perioadă de aproximativ 14 ani.

În continuare, referirile la piaţa cărbunelui conţin precizarea potrivit căreia rezervele totale ale României sunt de 12,5 miliarde tone lignit, zăcămintele fiind concentrate în Bazinul Minier Oltenia, iar zăcămintele în exploatare totalizează 986 milioane tone, în contextul în care s-a înregistrat o scădere anuală a producţiei de la 31,6 milioane tone în 2012 la 22,1 milioane tone în 2015. În privinţa exploatării acestei resurse, la nivel european, România se află pe locul al şaselea, după Germania, Polonia, Grecia, Republica Cehă şi Bulgaria.

În privinţa pieţei nuclear-electrice, se subliniază că unul dintre punctele tari ale României este că dispune de o experienţă solidă în privinţa ciclului complet al combustibilului nuclear, dezvoltat pe baza tehnologiei canadiene CANDU. În acelaşi timp, pot apărea probleme avându-se în vedere că nu există o piaţă de desfacere şi export pentru apa grea.

Un capitol amplu este consacrat resurselor energetice regenerabile - biomasă, hidroenergie, surse geotermale, inclusiv resurse de energie eoliană, solară şi fotovoltaică. Sunt resurse care pot fi identificate pe întregul teritoriu naţional, însă există în prezent numeroase bariere, cele mai importante fiind cele legate de raportul dintre performanţa şi preţul tehnologiilor necesare. Există însă o perspectivă reală de valorificare optimă, pe măsură ce acest raport se va îmbunătăţi ca urmare a maturizării noilor generaţii de tehnologii, echipamente şi instalaţii aferente.

Potenţialul hidroenergetic naţional este valorificat consistent, însă poate continua amenajarea hidroenergetică pe cursurile principale de apă, respectându-se în acelaşi timp bunele practici de protejare a biodiversităţii şi ecosistemelor.

Analiza relevă, între altele, că biomasa deţine mai mult de 50% din potenţialul energetic economic total al surselor regenerabile din România, aceasta oferind şi perspectiva cea mai bună pentru valorificarea superioară, pe viitor, a potenţialului energetic.

Documentul identifică reţeaua electrică drept factorul integrator al sistemelor de energie şi punctează stările de fapt şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii din reţelele de transport şi distribuţie, cu accent pe reducerea dependenţei de importuri, necesitatea consolidării capitalului autohton în domeniu, dezvoltarea cooperării internaţionale în condiţii de avantaje reciproce, principalele recomandări vizând caracterul prioritar al investiţiilor în sectorul energetic, modernizarea reţelelor de transport şi distribuţie, creşterea rolului regional al României în calitate de hub regional. Se mai relevă că: ▪ este necesară creşterea capacităţii de inovaţie şi dezvoltare tehnologică, atât pentru explorarea, cât şi exploatarea resurselor minerale şi regenerabile la nivel naţional; ▪ asigurarea investiţiilor pentru dezvoltarea sectorului energetic, pe baza investiţiilor de capital străin şi autohton, privat şi public, inclusiv valorificarea fondurilor puse la dispoziţie de UE; ▪ promovarea utilizării resurselor regenerabile de energie, inclusiv prin acţiuni complementare şi activităţi de reglementare.

Cale liberă produselor industriale românești pe piața internă și externă

În condiţiile accentuării proceselor de integrare europeană şi de globalizare, atât suportul procesului de reindustrializare, cât şi scopurile acestui demers de importanţă strategică se subsumează unui obiectiv esenţial, şi anume asigurarea tuturor condiţiilor necesare pentru desfacerea produselor industriale realizate în ţara noastră. După relevarea elementelor componente ale conceptelor de piaţă internă, de standardizare, ale principiului recunoaşterii reciproce şi de supraveghere a pieţei, documentul precizează că, anual, prin Tabloul de bord al pieței unice, Comisia Europeană monitorizează și evaluează performanţa statelor membre privind domeniile de guvernanță generală, punerea în aplicare a legislației privind piața unică și utilizarea instrumentelor pieței unice [de exemplu: Instrumentul „EU Pilot"; Sistemul de informare al pieței interne (IMI); EURES; SOLVIT] etc. Astfel, la nivelul anului 2016, România a înregistrat următoarele rezultate: deficit de transpunere: 2% (față de media UE -1,5%); directive restante: 20 (de exemplu, 5 în sectorul serviciilor financiare, 4 în domeniul politicii sociale, 3 în domeniul mediului etc.); întârzierea medie: 7,1 luni (media UE - 6,7 luni); deficit de conformitate: 0,4% (media UE - 0,7%); sectoare problematice: mediul (7 cazuri = 39% din toate cazurile în curs, dintre care 4 cazuri legate de gestionarea deșeurilor); durata medie de soluționare a cazurilor: 33,9 luni (media UE - 36,9 luni) etc.

Conform evaluării menționate, integrarea comercială a României în piața unică, în cazul bunurilor, este peste media UE (27,8% din PIB/2015, în creștere cu 2,5% față de 2014).

Mai ales în condiţiile în care sunt tot mai evidente tendinţele de revenire la politici protecţioniste, în special prin recentele măsuri adoptate de actuala administraţie a SUA, documentul pune accentul pe principiile pe care trebuie să se bazeze activitatea de comerţ internaţional, pentru a se atinge următoarele obiective:

▪ Crearea unui mediu comercial în care industriile UE (și, implicit, lucrătorii lor) să poată concura pe baza avantajelor lor reale;

▪ Asigurarea condiţiilor care să permită utilizatorilor și consumatorilor să beneficieze de pe urma importurilor pe baza avantajelor competitive reale ale furnizorilor străini;

▪ Sporirea încrederii și conștientizarea faptului că trebuie să funcţioneze, în cadrul sistemului UE, măsuri antidumping în rândul tuturor părților interesate, inclusiv în rândul întreprinderilor mici și mijlocii;

▪ Îmbunătăţirea nivelului de cooperare a tuturor părților interesate implicate în procedurile privind antidumping-ul;

▪ Păstrarea echilibrului existent de interese între producerea și importul de produse.

De actualitate sunt următoarele teme:

▫ Reglementările privind comerțul cu anumite medicamente - HIV / SIDA, tuberculoză și malarie vândute celor mai sărace țări în curs de dezvoltare la prețuri reduse, pentru a împiedica reimportul în UE;

▫ Importurile de produse textile originare din anumite țări terțe care nu sunt reglementate de acorduri bilaterale, de protocoale sau de alte acorduri sau de alte norme comunitare specifice de import, care au fost supuse unei reformări a cadrului de reglementare;

▫ Revizuirea politicilor de control al exporturilor cu dublă utilizare.

Analizele efectuate de autorii documentului au fundamentat o serie de concluzii şi recomandări, dintre care menţionăm:

▪ Promovarea de politici industriale care să permită schimbări structurale, care, conform literaturii de specialitate, pot dura între 5 și 10 ani. Acestea sunt: trecerea de la un sector existent la unul nou; modernizarea tehnologică a unei industrii existente; diversificarea economică spre noi activități, corelată cu aprofundarea pieței interne/internaționale; promovarea de noi standarde tehnice și de produs; consolidarea infrastructurii de calitate etc.;

▪ Dezvoltarea unei politici industriale orientate spre exterior, prin utilizarea specializării inteligente pentru încurajarea lanțurilor de valoare europene transfrontaliere, ajutând întreprinderile să obțină acces pe piețele terțe, inclusiv pe piețele internaționale de achiziții publice;

▪ Identificarea priorităților și concentrarea resurselor pe baza punctelor forte locale și regionale;

▪ Promovarea coordonării orizontale între actorii implicați în domeniul dezvoltării industriale, pentru eficientizarea și simplificarea cadrului juridic comun existent pentru comercializarea produselor industriale; crearea unei legislații orizontale și mai puțin sectoriale;

▪ Promovarea stimulentelor (de exemplu, piețe-pilot, achiziții publice) pentru dezvoltarea de noi produse;

▪ Reducerea sarcinilor administrative și de reglementare, prin promovarea regulamentelor în detrimentul directivelor, pentru a se asigura o mai mare coerență a cadrului general de reglementare pentru produse.

În acest scop, sunt enumeraţi principalii indicatori care permit atât evaluarea situaţiei, cât şi elaborarea de prognoze:

▪ Dezvoltarea tehnologiilor eco-eficiente și a noi produse, prin promovarea investițiilor străine directe și a investițiilor autohtone;

▪ Specializarea producției pe industrii cu intensitate tehnologică ridicată, în vederea obținerii produselor cu valoare adăugată brută ridicată /creșterii volumul exportului de produse de mediu/înaltă tehnologie;

▪ Internaționalizarea (globalizarea) pieței de bunuri prin creșterea numărului de companii multinaționale/filiale ale acestora în România;

▪ Valorificarea eficientă a materiilor prime; reducerea exportului de produse industriale destinate consumului intermediar prin prelucrare tehnologică avansată.

Susținerea proceselor de inovare industrială la scară națională

Inovarea este definită la nivel național în Anexa la OG nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, cu modificările și completările ulterioare în acord cu Manualul Oslo, ediția a III-a, 2005 (OECD 2005), reprezentând implementarea unui produs, serviciu sau proces nou sau substanţial îmbunătăţit ori a unei metode de marketing sau afaceri noi, în activitatea practică, în organizarea locului de muncă ori a relaţiilor externe. Inovarea se clasifică în inovare de produs, proces, de marketing și organizațională.

Conform „Europe 2020 Flagship Initiative Innovation Union" (Comisia Europeană 2010), cea mai mare provocare pentru UE și statele sale membre o reprezintă adoptarea unei abordări mult mai strategice a inovării, sub toate aspectele acesteia (inovare de produs, proces, organizațională și de marketing). În mod concret, pentru a realiza Uniunea inovării este necesar să fie îmbunătățită cooperarea dintre mediul ştiințific și cel de afaceri, să fie îndepărtate obstacolele și barierele din calea rezultatelor cercetării spre piață, să fie puse în practică stimulente specifice, inclusiv pentru comercializarea inovării.

Documentul prezintă schema unui sistem naţional de inovare în viziunea Comisiei Europene, sistem care permite o evaluare comparativă a performanţelor din ţările membre şi desprinderea de concluzii care să determine adoptarea unor măsuri menite să îmbunătăţească situaţia din domeniu.

Analiza efectuată de autorii documentului relevă că, în 2017, țara noastră a fost un inovator modest, performanța în domeniul inovării scăzând cu 14,1%, în raport cu cea a UE, față de 2010. Astfel, România ocupă următoarele locuri între statele membre UE: ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Resurse umane"; ▪ penultimul loc la categoria de indicatori „Sistem de cercetare atractiv"; ▪ locul 22 la categoria de indicatori „Mediu favorabil inovării"; ▪ penultimul loc la categoria de indicatori „Finanțare şi suport"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Investițiile companiilor"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Inovarea în IMM-uri"; ▪ locul 25 la categoria de indicatori „Colaborare"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Active intangibile aferente proprietății intelectuale"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Impactul asupra ocupării forței de muncă"; ▪ locul 20 la categoria de indicatori „Impactul vânzărilor" .

Din punctul de vedere al rezultatelor obţinute de România în domeniul inovării, comparativ cu media UE, rezultă că s-au înregistrat diferenţe considerabile în privinţa ponderii ocupării forţei de muncă în agricultură şi minerit, în industria prelucrătoare de tehnologie înaltă şi medie, în servicii şi administraţia publică a companiilor controlate de investitori din străinătate.

În privinţa punctelor tari, se menţionează creşterea populaţiei cu educaţie terţiară, un sistem de cercetare atractiv, tendinţa de creştere a investiţiilor în domeniul cercetării şi dezvoltării în sectorul privat. Ca puncte slabe sunt precizate calitatea slabă a pregătirii absolvenţilor învăţământului superior, volumul mic al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare-inovare, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, dimensiunile reduse ale procesului de inovare în IMM-uri, respectiv 26,4% raportat la media UE.

În încheierea documentului, sunt prezentate mai multe recomandări care privesc măsurile îndreptate spre stimularea investiţiilor private în domeniul inovării, extinderea sferei de aplicare a facilităţilor fiscale, participarea mai activă a ţării noastre la programele structurii europene de stimulare a inovării, inclusiv prin îmbunătăţirea cooperării dintre mediul ştiinţific naţional şi cel european, acţiuni practice îndreptate spre mai buna utilizare a fondurilor UE şi a altor resurse pentru stimularea inovării.