Servitutile publice ale padurilor si obligatiile proprietarilor
Data: 16-31 martie 2003
Faptul ca padurea constituie unul din cele mai importante ecosisteme ale Terrei este un lucru bine cunoscut si perfect demonstrat înca din prima jumatate a secolului trecut. Sub forma unei comunitati biologice preponderent vegetale, în care speciile arborescente, arbustive si mai putin cele ierbacee creeaza un mediu specific, favorabil si dezvoltarii unor numeroase si caracteristice elemente de fauna, de la maruntele furnici la variatele specii de pasari si impunatoarele specii de mamifere, padurea a reprezentat dintotdeauna o imensa si deosebit de pretioasa sursa de hrana si materiale indispensabile supravietuirii omului. Asa cum observa înca de acum 2000 de ani Pliniu cel Batran, ea este pe drept cuvant "summum munus homini datum".
Nemiloasele defrisari practicate în trecut pentru extinderea terenurilor arabile, iar mai tarziu pentru amplasarea diverselor aglomerari umane, instalatii industriale si de transport sau exploatari - nu o data abuzive - au dus însa treptat la reducerea acestui patrimoniu natural si la consecinte de-a dreptul dezastruoase (cresterea ariditatii, producerea eroziunii solului, dereglarea regimului hidrologic, desertificarea). Exemplele clasice al Greciei, al anticii Persii si al Asiei Mici, dar si al Peninsulei Iberice si al Angliei, ramase de multa vreme fara paduri sau saracite de aceasta inestimabila resursa, sunt adeseori mentionate, dar nu sunt singulare.
Pentru a preveni repetarea unor asemenea situatii au aparut înca din secolul al XVII-lea si s-au dezvoltat în secolele urmatoare preocupari pentru organizarea unui sistem de regenerare, conducere si folosire ordonata a padurilor, tinandu-se seama atat de interesele diversilor proprietari, cat mai ales de necesitatea asigurarii unei existente durabile a mediului forestier, corespunzator - asa cum aratam mai sus - nu numai producerii de masa lemnoasa, dar si conditiilor de viata ale faunei naturale si populatiei umane.
In Romania o asemenea preocupare a început la finele secolului al XVIII-lea prin "Orandueala de padure" data pentru padurile Bucovinei de împaratul Iosif al II-lea si prin "Anaforaua pentru codru, radiuri, dumbravi si lunci" data de domnitorul Al. Moruzi; ea s-a intensificat la începutul secolului XX si s-a perfectionat dupa cel de al doilea razboi mondial, realizandu-se pentru prima oara într-o tara europeana amenajarea unitara si integrala a totalitatii padurilor. In acest scop, inginerii silvici au depus înca din anii '30 sustinute eforturi de convingere a nenumaratilor proprietari de paduri, dar si a conducerii statului, de necesitatea adoptarii unui sistem national de organizare a padurilor, în concordanta cu prevederile Codului Silvic, cu legitatile biologice si cu ansamblul cerintelor economice si sociale ale populatiei. Caci oricat ar sustine poate unii proprietari de paduri ca asupra dreptului de a-si valorifica ei însisi posesiunea dupa cum cred de cuviinta, mergand pana la desfiintarea vegetatiei, nu este nimeni în masura a interveni, trebuie sa admitem ca nici o alta forma de cultura nu fixeaza mai bine solul de pe versantii dealurilor si muntilor cum o face padurea, nu dreneaza si nu stavileste apa din precipitatii mai mult ca aceasta, pentru a nu mai aminti capacitatea ei de a retine, în anumite limite, pulberile atmosferice, emanatiile toxice si zgomotul, de a produce oxigen si a absorbi dioxidul de carbon în cursul procesului de fotosinteza, ori de a atrage pasarile folositoare si fauna cinegetica. Toate acestea sunt calitati pe care nici un proprietar de padure nu le poate contesta si de avantajele carora beneficiaza si el alaturi de întreaga societate.
De altfel, chiar articolul 1 din actualul Cod Silvic (1996) precizeaza ca "padurile, terenurile destinate împaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, productie ori administratie silvica... incluse în amenajarile silvice, în conditiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier national". Nimeni nu se poate deci opune ca societatea sa beneficieze de sus-mentionatele avantaje, oricat ar înclina poate unii proprietari sa protesteze.
Insusi scopul guvernului este, printre altele, de a maximiza "buna stare nationala" ("the national well being", cum spun nord-americanii) si a promova prosperitatea sociala si economica generala. In acest sens, referindu-se la ideea "folosintei multiple", pragmaticii silvicultori de peste ocean precizau într-o lege adoptata în anul 1960 (Public-Law 86-517) ca "totalitatea diferitelor resurse de suprafata regenerabila ale padurii vor fi astfel amenajate încat sa poata fi utilizate în acea combinatie care sa faca fata în mod optimal nevoilor populatiei". In asemenea conditii, proprietatea publica sau privata poate fie contribui dezinteresat la o viata mai buna a societatii, fie a deveni un pretios furnizor de servicii sociale si economice.
Este adevarat ca pentru astfel de servicii nici statul si nici proprietarii forestieri nu au încasat niciodata vreo taxa si nu au avut vreun castig financiar, dar problema a fost studiata si daca pentru pescuit sau vanatoare se pot percepe unele taxe, iar în unele tari si pentru vizitarea rezervatiilor forestiere sau pentru camparea turistica în marginea padurii ori a apelor, devine posibila o reglementare similara si pentru ambientul silvic în general. In definitiv, daca proprietarul padurii executa lucrari de regenerare, de îngrijire, de cai de acces ori de adaposturi de care poate beneficia si marele public, de ce nu ar fi si el îndreptatit a-si recupera cel putin o parte din cheltuieli, asa cum se procedeaza, de exemplu, la recuperarea cheltuielilor pentru întretinerea drumurilor nationale si judetene?
De altfel, articolul 13 din Codul Silvic în vigoare stipuleaza chiar în mod expres ca: "Persoanele fizice, juridice si institutiile publice care beneficiaza sub raport economic de efectele functiilor de protectie ale padurilor au obligatia sa plateasca unitatilor silvice contravaloarea acestor efecte".
Independent de asemenea posibile castiguri, multe din serviciile aduse de padure societatii sunt însa adevarate servituti publice ale acesteia si în cea mai mare masura proprietarii nici nu au dreptul sa intervina în buna lor exercitare. Ei trebuie sa fie constienti ca simpla prezenta a proprietatii lor forestiere de-a lungul unui drum de interes economic sau turistic, al unei cai ferate, în preajma unui sanatoriu, a unui hotel, a unei acumulari de interes hidrotehnic, a unor întreprinderi industriale ori a unor variate asezari omenesti, civile sau militare, le asigura conditiile esentiale functionarii si, în frecvente situatii, protectia si integritatea.
Pentru buna îndeplinire a acestor servituti, padurea trebuie însa organizata si folosita dupa anumite reguli si planuri elaborate de inginerii silvici, iar proprietarii sunt obligati sa le respecte, convinsi ca în acest fel vor avea si ei numai avantaje si în primul rand realizarea unei productii de masa lemnoasa si a unui venit constant si continuu printr-o gospodarire efectiva durabila. Conform articolelor 17 si 65 din sus-mentionatul Cod Silvic, amenajamentele silvice întocmite prin unitatile specializate, acreditate de autoritatea publica centrala, pe ocoale silvice si unitati teritoriale de poductie, sunt finantate din bugetul de stat; ele urmeza a fi aplicate cu consecventa de proprietarul padurii, care este însa obligat a-i asigura paza, protectia si permanenta în conditiile practicarii stricte - cu sprijinul tehnic al Regiei Nationale a Padurilor - a regimului silvic (art.64). Nu mai trebuie amintit ca reducerea suprafetei padurilor, fie ele în proprietate publica sau privata, este categoric interzisa (art. 74), cu exceptiile si în conditiile prevazute de lege. Din pacate, în ciuda sactiunilor stabilite si a masurilor luate, infractiunile si contraventiile silvice abunda, iar autoritatile de resort abia le pot face fata.
In masura în care cei aproape 500.000 de proprietari particulari, actuali si prezumtivi, nu vor accepta si nu vor executa prin unitatile competente amenajarea globala si unitara pana la 1 ianuarie 2004 - cum prevede recentul regulament pentru gospodarirea padurilor si repartizarea resurselor materiale si a surselor financiare cuvenite - a celor aproape 1,5 milioane hectare de padure pe care le vor detine, distrugerea acestei avutii naturale si nationale de mare valoare va fi continuata într-un ritm din ce în ce mai grabit. Urmare a unei retrocedari insuficient chibzuite din punct de vedere tehnic a celui aproape 1/4 din întinderea de 6,161 milioane de hectare a padurilor - reprezentand circa 0,30 ha pe cap de locuitor, aproape egal cu media europeana, fata de 0,41 ha pe cap de locuitor cat revine din totalul terenului arabil al tarii - întindere care ne situeaza pe locul 11 în randul statelor europene, deruta manageriala produsa a condus nu numai la zdruncinarea sistemului de organizare tehnica a padurilor, aplicat timp de o jumatate de secol, dar si la nesocotirea grava a atributelor sociale, ecologice si economice ale acestora, asa cum le-au fost recunoscute înca din primele decenii ale secolului trecut.
Sa speram însa ca cele cateva - putine dar încurajatoare - exemple de buna gospodarire a padurilor, semnalate în unele judete, vor fi urmate, cu sprijinul si sub impulsul Regiei Nationale a Padurilor, si de restul proprietarilor si lucrurile vor intra pe fagasul normal.