INFLATIA DE DEZBATERI SI PENURIA DE SOLUTII

In ultimul timp, aproape in fiecare zi se desfasoara dezbateri pe tema masurilor anticriza, dezbateri care poarta girul unor institutii publice, al unor centre de cercetare, al unor ONG-uri cu profil divers.
Practic, sute de concetateni sunt angajati in aceste dezbateri nu in calitate de simpli spectatori, ci de autori ai unor texte si comentatori ai acestora. O remarca speciala se impune in legatura cu prezenta activa si remarcabila a multor ingineri la astfel de dezbateri.
Din pacate, in programele anticriza adoptate de factorii de decizie la nivel national (in special, la Guvern si in ministere) isi gasesc prea putin loc propunerile rationale formulate cu aceste prilejuri. Ne referim exclusiv la aceste propuneri deoarece ele s-ar fi cuvenit a fi luate in seama de amintitii factori decizionali.
Fireste, la nivelul entitatilor economico-sociale se iau masuri, insa eficienta lor este sever limitata de insuficientul racord cu planurile adoptate la scara intregii tari si, indraznim sa spunem, a comunitatii europene. Efervescenta determinata de temerile provocate de efectele crizei globale este terenul cel mai propice pentru solutii ingenioase.
Acest potential considerabil ramine, insa, neutilizat din cel putin doua motive principale. Nu exista, inca, in structurile administratiei publice nici macar mecanisme prin care sa fie receptate operativ si profesionist propunerile rezultate din dezbateri. Chiar daca unele sunt inminate oficial, in timp scurt se pierd in hatisurile birocratice, devenind doar piese de arhiva. Al doilea motiv este imputabil organizatorilor de dezbateri. In absenta unui management adecvat (care presupune si o buna comunicare cu mass-media, in special audiovizuala), aproape totul ramine in memoria participantilor si, in cazul cel mai bun, in dosarele initiatorilor acestor manifestari publice.
Situatia in care ne aflam impune o schimbare de optica din ambele directii, iar una dintre masurile eficiente ar fi organizarea dezbaterilor in comun cu factorii de decizie. In acest fel s-ar asigura, simultan cu o receptare operativa, o modalitate practica de evaluare a solutiilor propuse.
Deocamdata, insa, asa cum mai remarcam, penuria de solutii se face puternic simtita, astfel incit se impune a constata, cu mult regret, ca se termina primul trimestru al anului si tara nu dispune de un program anticriza in adevaratul inteles al cuvintului. Dupa cum se vede, nu este suficient sa se propuna solutii, in mare masura viabile, ci mai trebuie si vointa politica aferenta. Cum s-ar spune, avem de-a face cu o relatie cauzala: deficitul de vointa politica „naste“ deficit de solutii puse in aplicare. Pentru ca numai acestea conteaza cu adevarat. (T. B.)