English
Teodor Brateș: În numele redacției și al cititorilor publicației „Univers ingineresc", vă adresăm calde și sincere felicitări și urări cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.
Mihai Mihăiță: Mulțumirile mele sunt la fel de calde și sincere la adresa tuturor celor care mi-au transmis gândurile lor bune cu ocazia evocată de dumneavoastră.
T.B.: Întrucât alăturăm acestei convorbiri câteva repere biografice, astfel încât cititorii să-și (re)amintească de drumul profesionalo-uman pe care l-ați parcurs în vremuri atât de frământate, de la copilul de țăran și, deopotrivă, de lucrător pe calea ferată - în condițiile unei existențe precare provocate de crize economice, de război, de dictaturi, dar și de deschideri generatoare de speranțe - până la bilanțul din prezent, vă propunem o convorbire, poate atipică. Să nu urmăriți riguros cronologia, ci să puneți accentul pe lecțiile de viață.
M.M.: Nici mie nu-mi place factologia „pură", adică înșiruirea monotonă și monocromă de fapte și date biografice, care, oricât de bogate și incitante ar fi, sunt departe de vibrația trăirilor autentice, a grijilor, chiar a spaimelor, dar și a satisfacției generate de proiectele împlinite. Așa că accept „provocarea" și aștept întrebări.
T.B.: În cartea dvs., intitulată „Destin și datorie", apărută în urmă cu un deceniu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, am regăsit numeroase considerații sintetice privind atât Istoria pe care o numim Mare (pentru că ne influențează decisiv viața), cât și modul individual de a răspunde la dificultăți majore (ca să nu le spun altfel), la incertitudini și șanse. Ce loc atribuiți, din această perspectivă, opțiunii dvs. pentru profesia de inginer, cu specializarea în domeniul feroviar?
M.M.: Evident, îi atribui locul central, decisiv, definitoriu în viața mea. V-ați referit la „mersul istoriei", respectiv la raporturile pe care încă marii cronicari munteni și moldoveni l-au analizat, cel dintre vremuri și om; ei bine, faptul că am copilărit lângă o stație de cale ferată, că tatăl meu a fost tot timpul pe calea ferată, lucrând pe vagonul poștal unde distribuia și primea scrisori și colete, în și din stații, că progresul tehnic din acele timpuri era întruchipat, în mod obiectiv, de dezvoltarea remarcabilă a transportului feroviar, m-a marcat decisiv, chiar dacă întâmplarea a jucat - și ea - un anumit rol. Un rol important l-a avut faptul că prin calea ferată păstram legătura cu locurile natale, cu dragostea maternă și locul relativ îndepărtat unde mă aflam la învățătură. Mă simțeam dependent de această instituție considerată „a doua armată a țării".
T.B.: În ce măsură apartenența la ceea ce se numea peiorativ „clasa de jos" - apartenență resimțită, uneori dureros, în anii de liceu, când diferențierea socială vă afecta direct și, apoi, în timp de război, de secetă, de foamete, în traiul de la țară și, mai târziu, într-un cartier muncitoresc tradițional - v-a format caracterul, viziunea asupra vieții, asupra semenilor?
M.M.: Toate acestea au avut un impact deosebit de puternic, cel puțin în ceea ce privește conștientizarea a trei mari adevăruri. Primul: să-i prețuiești pe oamenii care te ajută să te dezvolți sănătos, profesional și moral, de la părinți la învățători și profesori, până la colegii de școală, de facultate și cei de serviciu. Al doilea: nu poți răzbi în viață fără muncă și învățătură. Al treilea: să mergi, cum se spune, până în pânzele albe, cu orice riscuri, dacă ești convins că ai dreptate. Ați vorbit și despre șanse. Așa este. Un mediu familial curat etic, un învățământ cu adevărat performant, cum a fost cel de la Liceul „Mihai Viteazul", de la Institutul de Căi Ferate, un mediu muncitoresc bazat pe merite profesionale și morale, cum a fost cel de la CFR, ajutorul și aprecierea unor „șefi", care - la rândul lor - erau dedicați muncii creative, te călăuzesc, totdeauna, în viață. Este vorba despre rădăcini. Când te dedici unor cauze perfect dezirabile, precum modernizarea căilor ferate, cu tot ceea ce presupunea aceasta - de la electrificare până la materialul rulant de ultimă generație și destul de devreme, când în regimul de atunci cibernetica era considerată o știință imperialistă - ești determinat să te implici direct în promovarea germenilor erei digitale. Sunt fapte care, fiecare în parte și toate laolaltă, se constituie în repere biografice, legate organic de vremurile pe care le-am trăit, cu cele bune și mai puțin bune.
T.B.: Dar mai ales rele, ca să punem punctul pe i...
M.M.: ...da, rele, în adevăratul înțeles al cuvântului, provocate de invidia celor lipsiți de morală, care au fost extrem de traumatizante, pe care le-am depășit și le-am considerat - cum ați semnalat - lecții de viață.
T.B.: Chiar dacă ați urcat scara ierarhică, în exercitarea profesiei, de timpuriu, nu ați sărit peste etape, ci ați parcurs, treaptă cu treaptă, drumul spre „vârf", cum se spune.
M.M.: Ați reținut un element fundamental. Dacă nu urmezi calea firească a acumulării, de cunoștințe, de deprinderi, de abilități, adică experiența specifică fiecărei profesii, ajungi, inevitabil, victimă a legii lui Murphy, cea care se referă la atingerea incompetenței la următorul nivel ierarhic. Adevărata autoritate a unei funcții nu poate fi asigurată decât prin cunoștințe profesionale temeinice și corecta lor aplicare.
T.B.: Maniera inginerească în care vă formulați răspunsurile mă încurajează să vă întreb, fără ocolișuri: sunteți nostalgic?
M.M.: Depinde ce înțelegeți prin „nostalgic". Probabil, vă gândiți la faptul că, parcurgând toate treptele ierarhiei profesionale, am ocupat cel mai înalt post al specialității și profesiei mele, ministru al Căilor Ferate. Acest fapt m-ar îndreptăți să regret acele vremuri? Aici nu este vorba despre „nostalgie", ci despre un romantism autentic. Aparent, funcția de ministru este una exclusiv politică, dar - în cazul meu - a fost exclusiv tehnică, economică și administrativă. Căile Ferate, ca domeniu specific al vieții economico-sociale, nu au „culoare" politică. În anii 1948 - 1950, eram „moștenitorii" patrimoniului feroviar din perioada interbelică, grav afectat de război, dar care își dovedea, în continuare, virtuțile tehnico-organizaționale. În perioada care a urmat, calea ferată a fost dezvoltată prin construcția de linii noi, s-a modernizat și s-au obținut indicatori de calitate și tehnico-economici la nivelul celor din prima linie din Europa. Noi nu eram ludiștii englezi din secolul al XIX-lea și nici odzoviștii ruși de la începutul secolului al XX-lea, care cereau distrugerea căilor ferate, a mașinilor pentru că erau, chipurile, instrumentele „exploatării capitaliste". Nici procesele de degradare intervenite în perioada postdecembristă nu reprezintă o atitudine anticomunistă, antidictatorială, ci un atentat la interesul național.
T.B.: Ce rezultă din cele expuse în sfera comportamentului dvs. civic?
M.M.: Tot fără ocolișuri, dacă doriți să știți care este principala mea trăsătură de caracter, de comportament, vă spun: sunt, în general, nemulțumit. Întotdeauna am fost preocupat de creativitate, de spiritul transformator având la bază resursele profesionale proprii și nu din afară. Am gândit că lucrurile trebuie să evolueze, inclusiv cu modesta mea contribuție, și consider că știința și prelungirea ei, tehnologia, au creat civilizația, iar dezvoltarea cercetării aplicative este menită să propulseze, să accelereze dezvoltarea economică. Bunăoară, schimbarea modului în care se va concepe dezvoltarea producției va putea fi susținută doar de oameni capabili, bine pregătiți, care să înțeleagă profunzimea schimbărilor determinate de noua revoluție industrială. Aceste gânduri au caracterizat activitatea mea profesională și sunt nemulțumit că nu am reușit să le aplic în întregime.
T.B.: V-ați înfierbântat. Când vine vorba despre raporturile dvs. în domeniul feroviar deveniți chiar patetic. Dar, de când vă cunosc, în același mod, ați abordat mai toate temele sensibile ale trecutului, prezentului și viitorului, când v-ați referit la inginerie, în toate componentele acesteia, în context național, european și mondial.
M.M.: Poporul nostru a avut și are vocația construcției, nu a demolării. Inginerii români, de la marile personalități care ne-au arătat drumul de urmat până la cei din prezent, reprezintă modele, exemple de abordare a realităților în spirit constructiv, cu iscusințe tehnice și virtuți etice. Nu suntem nici plângăcioși și nici fataliști. Suntem oameni de acțiune, determinați profesional și civic. De aici, ceea ce numiți „patetism". Nu poți fi indiferent când, la mijloc, se află mize de importanță națională. Chiar și atunci când fusesem trimis „la munca de jos" și urmărit tot timpul de organele represive, n-am abdicat nicio clipă de la principiile profesiei de inginer. Inginerul trăiește satisfacția intensă a victoriei câștigate asupra materiei, răbdarea și tăcerea în fața adversităților forțelor naturale și ale scăderilor omenești și, mai ales, acea minunată identificare și confundare a omului cu opera sa. Ingineria, cu virtuțile aspre pe care le pretinde de la slujitorii ei, este (s-ar putea spune) făcută să combată toate scăderile românului. Iată de ce o anumită educație inginerească ar fi necesară pentru toți aceia care vor să scape de păcatele ancestrale ale sufletului românesc. O condiție sine qua non... Orice inginer adevărat, înainte de a însemna o anumită competență, înseamnă un anumit caracter, înseamnă o conștiință.
T.B.: Este adevărat că v-ați bucurat de sprijinul lui Gh. Gheorghiu-Dej? El v-a promovat în funcția de ministru al CFR?
M.M.: Nu știu detaliile acestei decizii, însă cred că numirea depindea de avizul său, mai ales că era fost ceferist și se preocupa în mod deosebit și constant, pe bună dreptate, de acest domeniu. Pot doar să vă confirm că m-a sunat pe telefonul de acasă, într-o după-amiază de sâmbătă, pentru a mă consulta în legătură cu dotarea căilor ferate cu locomotive și vagoane, ce locomotive vom folosi, ce vagoane și ritmul de dotare. Am găsit la el o adresare pe un ton cordial care nu m-a inhibat, un vocabular adecvat domeniului și o înclinare către tehnica germană, dar și o înțelegere a importanței acestui sector. Dar, pentru că ați „atacat" și acest subiect sensibil, delicat...
T.B.: ...uneori „exploziv"...
M.M.: ...da, „exploziv"... trebuie să spun apăsat că nu trebuie să facem niciun rabat de la recunoașterea adevărului istoric. Sigur, Gh. Gheorghiu-Dej a fost un dictator, însă nu putem să reducem personalitatea sa la această definiție. Remarca este valabilă, până la un punct, și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, pe care, fără să-mi fie teamă că îmi pierd postul, cu argumente, l-am convins și am câștigat ceea ce era nevoie pentru sectorul de care răspundeam. Au fost situații în care au acționat, indiferent de motivația care i-a călăuzit, în consonanță cu interesul național. Mă refer strict la temele despre care vorbim.
T.B.: De numele lui Gheorghiu-Dej este legată și desființarea AGIR, în 1948, după cum Nicolae Ceaușescu a făcut mult rău profesiei de inginer prin deciziile aberante care nesocoteau flagrant tocmai achizițiile științelor tehnice.
M.M.: Aveți dreptate. Tocmai de aceea pledez în favoarea respectării, fără compromisuri, a exigențelor inginerești, a ceea ce implică - o afirm din nou - respectarea necondiționată a adevărului istoric, cu toate nuanțele de rigoare.
T.B.: Din această perspectivă ajungem, inevitabil, la implicarea dvs. în procesul renașterii Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR) în zilele de „foc" din decembrie 1989 și, apoi, peste ani, în alt proces complicat, cel al înființării Academiei de Științe Tehnice din România.
M.M.: Ați abordat un alt subiect important. În decembrie 1989, în contextul transformărilor postrevoluționare, a fost inițiată reconstituirea Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR). Îmi amintesc cu un sentiment legitim de emoție și satisfacție, că, în zilele fierbinți ale lui decembrie 1989, când ne bucuram de renașterea libertății dobândite cu mult sânge, s-a format Comitetul de inițiativă pentru reînființarea Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR), la ședința inițială de constituire participând personalități ale ingineriei române, în mare majoritate membri ai Biroului Consiliului Național al Inginerilor și Tehnicienilor (CNIT), din care făceam și eu parte din anul 1962, ca președinte al Secției de transporturi și telecomunicații. Mai târziu s-au alăturat și vechi membri ai AGIR. Principalul gând al tuturor celor prezenți era să acționăm, împreună, cât mai repede și mai bine pentru reînființarea AGIR. La propunerea prof. univ. dr. ing. Vasile Nitu, susținută de ceilalți participanți, am acceptat să fiu președintele acestui Comitet. Cunoșteam istoria asociațiilor inginerești, în special a celor două de primă dimensiune, Societatea Politehnică și AGIR. Atunci, în 28 decembrie 1989, nu-mi dădeam seama pe deplin de amploarea și complexitatea sarcinii pe care mi-am asumat-o, dar m-am dedicat acestei cauze cu toată ființa mea. Sunt mulțumit și nu regret nimic. În aceeași perioadă s-a născut și ideea înființării Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR), ca for de consacrare științifică la nivel național a personalităților din domeniul ingineriei, dar care s-a realizat mai târziu, în anul 1997. AGIR a avut o contribuție importantă și decisivă la crearea Academiei.
T.B.: Ascultându-vă, m-am gândit: este, oare, cineva care ar cuteza să afirme că spuneți neadevăruri?
M.M.: Până în prezent nu am auzit astfel de afirmații. Documentele și realizările exclud apariția unor astfel de reacții, chiar dacă trăim într-o țară liberă și nu sunt interzise opinii dintre cele mai diverse, chiar năstrușnice. Dacă ar fi apărut un fake news, aș fi ținut seama de ceea ce spunea Winston Churchill: „Nu vei ajunge niciodată la destinație dacă te vei opri să arunci cu pietre în fiecare câine care te latră".
T.B.: De fapt, avem de-a face, în multe cazuri, cu o libertate prost înțeleasă. Este o temă foarte importantă, însă depășește limitele convorbirii de față. Totuși, după părerea mea, o importanță deosebită prezintă motivația implicării dvs. în demersuri care, unul peste altul, v-au adus multe „bătăi de cap".
M.M.: Mă întreb, oare, dacă noi, cu toții, indiferent de temă, de obiective dezirabile, nu ne implicăm, pe mâinile cui lăsăm țara? Dacă, iar, vi se pare că sunt „patetic", mai pun o întrebare: ce soartă rezervăm copiilor, nepoților și strănepoților noștri? Cine dorește să afle cum a renăscut AGIR și cum a apărut în spațiul public ASTR are la dispoziție o bogată arhivă documentară. Această convorbire nu poate să dureze prea mult, așa că mă rezum la a formula o sinteză a amintitelor demersuri: când ești convins că acționezi în numele adevăratelor valori - care definesc condiția umană - ai determinarea și energia necesare pentru a duce lucrurile până la capăt. Precizez, încă odată, detaliile sunt prezentate, pe larg, în cartea mea „Destin și datorie" și în alte articole și cărți. Țin să mai spun, cât se poate de limpede, că rezultatele pe care îmi îngădui să le numesc predominant pozitive, în amintitele demersuri, n-ar fi fost posibile cu efectele cunoscute, fără sprijinul decisiv al numeroșilor colegi, ingineri care au dovedit că au caracter. Bilanțul implicării civice nu poate fi întocmit decât de generațiile care ne vor urma, mai detașate de tumultul unor vremuri atât de fascinante, dar tot atât de stresante, de periculoase cum sunt cele pe care le trăim. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, consider că a nu-ți recunoaște erorile, a te considera infailibil, perfect, reprezintă cea mai mare... eroare. Ea este proprie dictatorilor, dar, din păcate, o comit și oameni autentic democrați, mai ales atunci când dețin puterea. M-am străduit să evit astfel de erori...
T.B.: Când și în ce manieră v-ați recunoscut erorile? Mă refer la cele cu adevărat importante, nu la chestiuni curente.
M.M.: Totdeauna, ca metodă de lucru, am încurajat criticile, am recunoscut erorile și am căutat să le îndrept. Omul care a comis o eroare și nu o îndreaptă comite o eroare și mai mare - spunea Confucius. Am făcut, de pildă o mare eroare despre care vreau să vorbesc. În anul 2000, AGIR a participat la înființarea Fundației Premiul Român pentru Calitate J. M. Juran. Festivitatea anuală de decernare a premiilor se desfășura la Palatul Cotroceni, în Sala Teatrului, cu participarea președintelui țării. S-au creat, astfel, multe Centre de excelență pe teritoriul țării, Fundația făcea parte din organizația europeană de profil și era foarte apreciată. În anul 2012, am obținut și finanțare europeană (un milion de euro) pentru susținerea activității. Fiind președinte la această Fundație, la ASTR și la AGIR, am propus ca funcția să fie preluată de un alt membru din Comitetul Director care își dorea respectiva funcție și promitea că se va dedica acestei sarcini astfel încât Fundația să prospere. Decizia s-a dovedit greșită, cel care a preluat conducerea, în același an, a pierdut fondurile europene, n-a achitat cotizația la organizația europeană și nu a desfășurat nicio activitate. Fundația s-a desființat. Sunt atent la adjective și mă feresc să le folosesc pentru a defini autorul. Este o greșeală pe care mi-o asum și o regret.
T.B.: La o întrebare anterioară ați simțit nevoia să subliniați că funcțiile de demnitate publică pe care le-ați deținut au fost eminamente tehnico-administrative. De ce n-ați „intrat" în politica propriu-zisă, nici înainte și nici după anul 1989? Există exemple ilustre de ingineri care au fost mari oameni politici; în acest sens, pilda Brătienilor este emblematică.
M.M.: Am făcut, totdeauna, deosebirea dintre politică și politicianism. Pentru politică trebuie să ai vocație, iar pentru politicianism trebuie să fii lipsit de caracter. Nu am fost vreodată în niciuna dintre aceste ipostaze. Am preferat să fac ceea ce am considerat că mi se potrivește și sunt în stare.
T.B.: Insist. Cu siguranță, ați avut prilejul să cunoașteți și, poate, chiar să colaborați cu ingineri care au deținut și dețin funcții înalte de șef de stat, prim-miniștri, miniștri, parlamentari din țară și de peste hotare. Care este opinia dvs.: ce-i „mâna" și îi „mână", pe ei, în luptă?
M.M.: Nu văd nimic rău, în principiu, în angajarea inginerilor în lupta politică, însă analizele, evaluările se cer efectuate de la caz la caz. Ideea principală este aceea că inginerii pot și trebuie să aducă în politică „măsura", potrivit celebrei replici a lui Ionel I. C. Brătianu, odată cu simțul responsabilității și viziunea constructivă. Avem și mari reușite în această privință, și eșecuri, cum, de altfel, se întâmplă deseori în viață. Ce pot să spun, cu mult regret, este că un proiect valoros inițiat de AGIR, cel al înființării Parcului Național al Științei și Tehnicii, în zona Parcului Carol și Gării Filaret, nu s-a realizat. Se simte lipsa interesului sistematic pentru marile probleme. Dar cum să schimbi situația când acționa și acționează legea „selecției inverse" (cum o numea Camil Petrescu), cu cât sunt mai incapabili și mai lipsiți de scrupule, cu atât unii indivizi sunt mai promovați spre vârful ierarhiei sociale, iar cei capabili și cu conștiință sunt degradați și marginalizați?
T.B.: Să considerăm că tema legăturii dintre inginerie și politică a fost clarificată, în esența ei. Dar, cum au stat și stau lucrurile în relația dintre inginerie și implicarea civică? Cu toată modestia de care dați dovadă, trebuie să recunoașteți că, aici, aveți de dat seama prin exemplul personal.
M.M.: Mă forțați să recurg la o amplă disertație pe o temă care îmi este chiar dragă.
T.B.: Întrucât concizia îi caracterizează sau este bine să-i caracterizeze pe ingineri, vă rog să mergeți direct la esența lucrurilor.
M.M.: Trăim în societate, depindem unii de ceilalți, activitățile noastre profesional-științifice au ca finalitate satisfacerea unor necesități omenești, reale, ne-am format în sisteme de învățământ public, lucrăm, de regulă, în echipe, participăm la reuniuni naționale și internaționale. Toate acestea înseamnă viață socială, interacțiune umană. Dacă restrângem abordarea la deținerea unor funcții în sfera societății civile, aici avem de-a face cu un raport cibernetic, sintetizat prin binomul candidatură și alegere. În cărțile mele cu caracter memorialistic am relatat, pe larg, cum am ajuns, în decembrie 1989, să fiu ales - precizez, ales - în Comitetul de inițiativă pentru renașterea AGIR, cum am fost ales la toate Congresele și Adunările Generale de-a lungul a peste trei decenii. Apoi, fără să mă laud, însăși crearea Academiei de Științe Tehnice din România a necesitat, din partea mea, eforturi deosebite, așa cum, de asemenea, am povestit în memoriile mele. În plus, (re)alegerea, adică reînnoirea mandatelor, este mai concludentă decât prima alegere în diverse foruri de conducere ale comunității noastre inginerești. Este recunoașterea publică a faptului că ai meritat și meriți încrederea colegilor de breaslă. Comunitatea științifică trebuie să contribuie la reducerea decalajului între ceea ce știm și ceea ce facem. Astăzi, niciun Guvern nu poate deține singur cheile științei și ale puterii și nu se poate exercita o guvernare decât întemeiată pe decizii colective și cu participare calificată. În lumea modernă, unde mijloacele de comunicare omniprezente sporesc pe zi ce trece transparența, oamenii de știință, inginerii, trebuie să se facă auziți cu orice preț dacă nu vor să fie complicii unor situații moralmente inacceptabile. Important este ca ei să se pronunțe la timp, ei trebuie „să se adreseze puterii, în limbajul adevărului" pentru că acum avem nevoie de o țară care să creadă în mersul înainte, în progres, de o Românie care să emane înțelepciune totală, armonie socială, măsură în toate.
T.B.: În cartea „Destin și datorie" ați răspuns telegrafic la 80 de întrebări, număr legat de împlinirea a opt decenii de viață. Nu dispunem de spațiul tipografic pentru redarea acelor răspunsuri, dar le putem completa cu alte zece, respectiv anii care au trecut de atunci. Sunteți de acord?
M.M.: Am de ales? Întrebați-mă.
T.B.: Simțiți povara anilor?
M.M.: Da și nu. Da, pentru că natura își face treaba ei, dar care poate fi corectată printr-o viață activă, inclusiv prin sport. În lumea rurală din care mă trag, oamenii sunt toată viața activi, nu pleacă în concediu și nu se pensionează. Nu, deoarece eu consider că energia din mine nu se va schimba niciodată, dar capătă acum rugina toamnei și învăluirile ei. Vârsta nu este cea pe care o ai, ci pe care o simți. Orice s-ar întâmpla trebuie să-ți păstrezi inocența copilăriei.
T.B.: În ultimii 10 ani ați pierdut mulți prieteni și colaboratori, întrucât aceasta a fost soarta lor. Le simțiți lipsa?
M.M.: Mai mult decât vă puteți imagina. Cu fiecare plecare s-a rupt câte ceva din ființa mea. Am devenit mai sărac din toate punctele de vedere. O frază celebră rostită în fața Comitetului Executiv UNESCO sună așa: „În Africa, ori de câte ori moare un bătrân, arde o bibliotecă". Scopul vieții nu este să trăim veșnic, ci să lăsăm în urmă ceva, nemuritor ar fi de dorit.
T.B.: Ați trăit momente în care, dezamăgit, tracasat, v-ați gândit să lăsați totul baltă și să vă retrageți din viața socială activă?
M.M.: Da, dar mi-am revenit repede; sunt un luptător. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, însă îmi asum răspunderea pentru toate deciziile mele. Am reținut un lucru important de la viață, că mai am multe de învățat.
T.B.: Credeți că a meritat efortul de a „te bate pentru alții" și de a renunța la multe dintre „plăcerile vieții"?
M.M.: Chiar dacă am înregistrat și eșecuri în demersurile mele din ultimii zece ani, pe ansamblu, a meritat să mă zbat. Cum mai remarcam, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am considerat că valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.
T.B.: În ultimul deceniu, societatea românească a progresat?
M.M.: Da, incontestabil, însă ritmul și profunzimea schimbărilor pozitive sunt cu mult sub necesarul și posibilul potențialului de care dispunem. Omul de știință și inginerul au jucat un rol mai important decât omul politic. În ceva mai mult de un secol, prodigiosul avânt al mijloacelor de transport, și, mai ales, al celor de comunicare, a transformat radical lumea în care trăim.
T.B.: Cine este de vină?
M.M.: Noi, toți. Avem nevoie de o moralitate solidă. „Vremurile noastre sunt vremea mediocrității, a lipsei de sentiment, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacității de a te apuca de treabă și a dorinței de a avea totul de-a gata". Este un citat din F. M. Dostoievski care mi se pare actual și prin care încerc să răspund la întrebare.
T.B.: Cum apreciați stările de fapt și de spirit în aceste vremuri de pandemie?
M.M.: Suntem, cu toții, supuși unui test major, fundamental. Cu siguranță că, mai devreme sau mai târziu, vom învinge Coronavirusul. Dar, cu ce preț?
T.B.: Considerați că formarea viitoarelor generații de ingineri corespunde cerințelor noii revoluții științifico-tehnice?
M.M.: Am scris mult pe această temă. În lumea actuală, dominată de o concurență acerbă, unul dintre principalele obiective ale instituțiilor de învățământ superior este acela de a le insufla studenților sensul responsabilității, de a-i ajuta să ia inițiative și de a-i face să dobândească în raport cu viața o atitudine întemeiată pe spiritul de a întreprinde. În învățământul elementar, primar și secundar, problema prioritară este aceea „de a învăța să înveți". Pentru studenți este la fel de important „a învăța să întreprinzi". Aceasta înseamnă că absolventul universitar, mai degrabă decât să aștepte pasiv să i se ofere un loc de muncă, ar trebui să lupte activ și concret pentru a și-l dobândi singur. La începutul celui de al III-lea mileniu, într-o lume aflată în continuă schimbare și confruntată cu probleme complexe, ce sporesc, universitățile - în tripla lor misiune, pedagogică, socială și etică - trebuie să se bazeze pe inovație, creație, invenție și perspectivă. Așa vor forma cetățeni capabili de a-și asuma înalte responsabilități în toate sectoarele vieții active.
T.B.: În prezent și în viitorul previzibil, cercetarea științifică națională beneficiază și va beneficia măcar de sprijinul minim necesar?
M.M.: Adesea, interesele științei și ale tehnologiei sunt sacrificate pentru preocupări pe termen scurt, de regulă pentru necesități guvernamentale curente, cu scopul de a obține rezultate imediate, pentru a se menține la putere. Drept urmare, fondurile alocate cercetării sunt, an de an, insuficiente. Raporturile dintre știință și putere trebuie să fie concepute astfel încât să răspundă cerințelor complexe ale societății contemporane. Faimosului „sapere aude" (îndrăznește să gândești) al lui Horatius trebuie să i se adauge astăzi un nou imperativ „agere audete cum sapetis" (încumetați-vă să făptuiți atunci când știți). Acum și doar acum „mâine e întotdeauna prea târziu" (este titlul unui volum a lui Frederico Mayor). La toate acestea aș adăuga că trebuie să și crezi. Alte comentarii se regăsesc în răspunsurile de mai înainte.
T.B.: Vă considerați un om împlinit?
M.M.: În mare măsură, pentru că nu vreau nimic altceva decât să las în urma mea o viață consacrată unei profesii.
T.B.: Vă doresc să vă realizați, în continuare, proiectele. Este un semn de sănătate fizică, intelectuală și morală să fii activ la senectute. Vă urez tot binele posibil și cu prilejul celei de-a 90-a aniversări a zilei dvs. de naștere!
M.M.: Pe parcursul discuției noastre m-am gândit la timpul care trebuie măsurat cu zgârcenie, el este viața noastră. Cel mai bun cadou pe care îl poți face cuiva este timpul tău. Vă mulțumesc!
*
REPERE BIOGRAFICE
Mihai MIHĂIȚĂ - Președintele AGIR și al ASTR
S-a născut la 14 septembrie 1930, com. Voloiac, jud. Mehedinți; căsătorit cu Adela Istrate; doi copii ingineri: Mihail Gabriel și Dan.
Studii: Liceul teoretic Mihai Viteazul din București (1950); Institutul de Căi Ferate București, specialitatea Tehnologia transportului feroviar (1955); doctor inginer la Institutul Politehnic București (1977); Eur Ing (1997); DHC Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău (2014).
Specializări: informatică - Institutul Politehnic București (1972); gestiunea întreprinderilor - Franța (1973); analist - Marea Britanie (1974); management și informatică în instituții naționale de profil (1978 - 1989); program complex de formare în management și fondator de întreprinderi pentru economia de piață organizat de RKW Nordhrein Westfalen Germania (1994).
Activitate profesională: inginer în ateliere de proiectare și în activități feroviare operaționale (1955 - 1958); șef de complexe feroviare (1958 - 1960); director (1961 - 1962), ministru adjunct la Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor (MTTc) - șeful Departamentului de Cale Ferată (1962 - 1967); director general al Regionalei CF București (1967 - 1972); director al Centrului de Calcul Electronic al MTTc (1972 - 1989).
Activitate de cercetare-proiectare,
studii:
▪ îndrumare și coordonare: preșe-dintele Consiliului tehnico-științific al MTTc, președinte al Consiliului tehnico-științific al Departamentului Căilor Ferate Române (1962 - 1967); președinte al Consiliului tehnico-științific pentru activitate informatică în transporturi (1972 - 1989); membru în Colegiul Consultativ pentru Cercetare Dezvoltare și Inovare al Ministerului Cercetării (2005 - 2010).
▪ proiecte de cercetare-proiectare realizate: șef de proiect al sistemului informatic în timp real pentru conducerea și supravegherea activității vagoanelor de marfă pe rețeaua CFR (primul sistem informatic în timp real ce cuprindea întreaga țară, prioritate națională și în zona de sud-est a Europei), sistem informatic pentru urmărirea vagoanelor de marfă și călători la frontierele țării și sistem informatic în timp real pentru afluirea vagoanelor către Portul Constanța; realizator a 60 de proiecte informatice în domeniul feroviar și în celelalte ramuri de transport; participant la realizarea a patru sisteme informatice internaționale în domeniul feroviar.
▪ studii: trecerea de la sistemul de tracțiune cu aburi la cel cu tracțiune Diesel electrică și electrică și electrificarea Căilor Ferate Române; înlocuirea parcului de vagoane de marfă de capacitate mică (10 t) cu vagoane de mare capacitate (60 t), parc structurat în funcție de specificul mărfurilor transportate; sporirea capacității portante a infrastructurii căii prin traverse de beton armat, șină de tip greu, sudarea joantelor și schimbarea sistemului de prindere; automatizarea parcurselor din stații pentru sporirea capacității și creșterea siguranței circulației; studiul privind înființarea Centrului de calcul pentru gestionarea activității în transporturi (primul centrul de calcul electronic din țară când, în regimul de atunci, cibernetica era considerată o știință imperialistă), 1963.
Activitate didactică: membru în Consiliul profesoral al Facultății de Transporturi din Institutul Politehnic București (1962 - 1982); profesor asociat la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Transporturi (1981 - 2015); referent în comisii de doctorat; conducător de proiecte de diplomă; profesor onorific al Universității Politehnica Timișoara (1998).
Activitate editorială: președinte al Colegiului de redacție al Revistei Căilor ferate (1962 - 1967) și al buletinului Informatica în transporturi (1972 - 1989); membru al Colegiul de redacție al Revistei Transporturilor (1972 - 1989) și al Buletinului AGIR (1994 - prezent); director fondator al publicației Univers ingineresc (1990 - prezent); Journal of Engineering Sciences and Innovation (JESI) editor onorific (2016 - prezent).
Publicații: peste 120 de lucrări științifice în reviste de specialitate din țară și străinătate și circa 200 de lucrări cu caracter de analiză retrospectivă, istoria tehnicii, orientare, perspectivă și atitudine; comunicări științifice publicate în volum la circa 120 de conferințe interne și internaționale; a făcut parte din Consiliile științifice a peste 100 de simpozioane și conferințe interne și internaționale.
Activitate în organizații științifice: membru în Consiliului tehnico-științific al Institutului Național de Matematică (din 1971 până în 1975); membru de onoare al Pan American Academy (2003 - prezent); inițiator, membru fondator, vicepreședinte (1997 - 2012) și președinte (2012 - prezent) al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR); membru fondator al Academiei Oamenilor de Știință din România - AOȘR (2007); membru al Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române (2005 - prezent); membru al Comisiei de cibernetică a Academiei Române (1972 - prezent).
Activitate în organizații profesionale: Consiliul Național al Inginerilor și Tehnicienilor (CNIT) - Secția de transporturi și telecomunicații, președinte (1962 - 1989); Asociația Generală a Inginerilor din România (AGIR), președinte (1990 - prezent); membru al Fundației internaționale Sănătate, mediu, dezvoltare durabilă (1994 - 2000); membru fondator și președinte (între 2003 și 2012) al Fundației Premiul Român pentru Calitate J. M. Juran; membru al Comitetului Executiv al Federației Mondiale a Organizațiilor Inginerești (FMOI) (2001 - 2007); membru al Comitetului Executiv al Federației Europene a Asociațiilor Naționale Inginerești (FEANI)(1996 - 2000); Conferința Permanentă a Inginerilor din Sud-Estul Europei (COPISEE), vicepreședinte din 2009.
Decorații - Premii: ordine și medalii acordate de statul român, premii la nivel național și departamental pentru lucrări științifice; Medalia pentru Excelență în Inginerie acordată de Federația Mondială a Organizațiilor Inginerești (FMOI) - 2009.