English
În numărul precedent am prezentat, în rezumat, primele capitole ale unui document a cărui importanță nu mai trebuie subliniată. Este vorba despre documentul care conține o sinteză a analizelor diagnostic derulate în perioada martie 2017 - februarie 2018, potrivit proiectului „Dezvoltarea capacității instituționale a Ministerului Economiei - SIPOCA 7". Am abordat îndeosebi stările de fapt și perspectivele capacității administrative a Ministerului Economiei în vederea implementării politicii industriale a țării, cu accent pe dezvoltarea lanțurilor de producție integrate și pe modalitățile de asigurare a necesarului de forță de muncă specializată. Vom prezenta, în continuare, rezumate ale altor capitole din acest veritabil Document de Politică Industrială, astfel încât să oferim cititorilor o imagine mai cuprinzătoare a viziunii actuale a Ministerului Economiei asupra ansamblului de căi și mijloace menit să contribuie la reindustrializarea României în condițiile progresului științifico-tehnic actual și de perspectivă.
Încurajarea relațiilor de cooperare în clustere inovative
Documentul se referă la prioritățile cuantificabile care privesc concepția generală referitoare la locul și rolul clusterelor inovative în economia prezentă și viitoare a României. Se precizează că în teoria economică există multe definiții ale clusterului, dar definiția consacrată aparține profesorului Michael Porter, care, în 1990, în lucrarea „Avantajul competitiv al națiunilor" definește clusterele drept „Grupuri de companii interconectate (în special IMM-uri) și instituții asociate dintr-un anumit domeniu specific, amplasate într-o proximitate geografică, legate prin activități similare sau complementare". Clusterele cuprind un grup de furnizori specializați, furnizori de servicii, firme din industrii înrudite, universități, institute de cercetare și asociații de comerț, administrații publice locale din domenii specifice, care se află deopotrivă în relații de concurență și de cooperare. Majoritatea clusterelor nu au personalitate juridică. Entitatea de management a clusterului are personalitate juridică și poate fi un ONG sau o firmă de consultanță, cu minimum doi angajați. Clusterele devin membre ale asociațiilor naționale de profil (cum ar fi, de exemplu, CLUSTERO - Asociația Clusterelor din România) și ale rețelelor europene, pentru: acces mai ușor la noi piețe/clienți; atragere de investiții, formare de parteneriate strategice pentru proiecte europene și de parteneriate complementare lanțului de valoare al clusterului; schimb de experiență și bune practici; sesiuni de training pentru managementul specific, promovare și internaționalizare, participare la evenimente comune, interne și externe etc. Clusterele aduc împreună diferiți actori de-a lungul lanțurilor de valoare și pot grăbi interacțiunile inovative între tehnologii, sectoare economice, regiuni și instrumente de politici industriale. Este de remarcat că teoria economică subliniază evoluția de la politici pentru clustere la politici industriale prin clustere.
Pornindu-se de la aceste elemente definitorii, în document se menționează rezultatele analizei care conțin atât puncte tari, cât și puncte slabe ale procesului de înființare și consolidare a clusterelor în țara noastră. Între punctele tari se înscriu crearea Asociației Clusterelor din România, organizarea anuală de conferințe naționale, certificarea a 52 de clustere la nivel european, prezența unor mari grupuri multinaționale în clustere, fructificarea tradițiilor industriale, orientarea strategică spre export. Între punctele slabe s-au identificat lipsa unui document național și a unui plan de acțiune aferent privind politica industrială în domeniul clusterelor, deficitul de investiții în acest domeniu, numărul mic de evenimente organizat la scară națională și internațională, protecția redusă a proprietății intelectuale în domeniul clusterelor, implicarea redusă a administrației publice în susținerea infrastructurilor aferente.
Potrivit analizei, sunt formulate mai multe recomandări, între care: ▪ Elaborarea și implementarea într-o primă etapă de către Ministerul Economiei - Direcția de Politică Industrială a unui Program de Creștere a Competitivității Economice a Clusterelor din România, cu finanțare națională; ▪ Refinanțarea Planului Sectorial de Cercetare pentru Industrie în vederea refacerii lanțurilor de valoare și dezvoltării noilor industrii emergente; ▪ Întocmirea unor programe de sprijin pentru managementul de cluster (sesiuni de training, benchmarking și certificare, schimb de bune practici, colaborare inter-clustere etc.); ▪ Susținerea internaționalizării clusterelor și a întreprinderilor membre; accesul la rețele regionale și europene.
Dezvoltarea durabilă și gestionarea eficientă a resurselor pentru stimularea competitivității
Analiza diagnostic realizată la inițiativa Ministerului Energiei în anul 2016 a surprins mutațiile din domeniul energiei la nivel național, din perspectiva rolului strategic la nivel regional pe care îl poate avea România - devenind un hub energetic - pentru Europa de Sud-Est, precum și pentru interconectarea cu vestul european.
Rezultatele acestei analize reliefează că, pe piața petrolului, contextul regional este deosebit de favorabil României, avându-se în vedere că este singurul producător semnificativ de hidrocarburi din Europa de Sud-Est. Acest fapt este, însă, însoțit de declinul producției naționale în ultimul deceniu. În anul 2015, producția internă de țiței a reușit să satisfacă în proporție de aproximativ 40% cererea, iar alte măsuri de limitare a declinului au prevăzut forarea de noi sonde, repuneri în producție, recuperarea secundară etc.
În ceea ce privește piața gazelor naturale, se evidențiază faptul că este vorba despre un domeniu care are o pondere de 31% în consumul intern de energie primară, ca urmare a unor evoluții specifice, cum ar fi disponibilitatea relativ ridicată, perspectiva descoperirii unor noi resurse comercializabile în zona offshore, impactul redus al acestora asupra mediului, inclusiv complementaritatea cu energia electrică produsă din surse regenerabile, infrastructura existentă pentru extracție, transport, înmagazinare subterană și distribuție. Producția medie anuală a României este de 11 miliarde mc gaze naturale și este asociată unui declin constant de 5% al rezervelor sigure și unei rate de înlocuire de 80%, ceea ce permite prognozarea unei epuizări a rezervelor actuale de gaze naturale într-o perioadă de aproximativ 14 ani.
În continuare, referirile la piața cărbunelui conțin precizarea potrivit căreia rezervele totale ale României sunt de 12,5 miliarde tone lignit, zăcămintele fiind concentrate în Bazinul Minier Oltenia, iar zăcămintele în exploatare totalizează 986 milioane tone, în contextul în care s-a înregistrat o scădere anuală a producției de la 31,6 milioane tone în 2012 la 22,1 milioane tone în 2015. În privința exploatării acestei resurse, la nivel european, România se află pe locul al șaselea, după Germania, Polonia, Grecia, Republica Cehă și Bulgaria.
În privința pieței nuclear-electrice, se subliniază că unul dintre punctele tari ale României este că dispune de o experiență solidă în privința ciclului complet al combustibilului nuclear, dezvoltat pe baza tehnologiei canadiene CANDU. În același timp, pot apărea probleme avându-se în vedere că nu există o piață de desfacere și export pentru apa grea.
Un capitol amplu este consacrat resurselor energetice regenerabile - biomasă, hidroenergie, surse geotermale, inclusiv resurse de energie eoliană, solară și fotovoltaică. Sunt resurse care pot fi identificate pe întregul teritoriu național, însă există în prezent numeroase bariere, cele mai importante fiind cele legate de raportul dintre performanța și prețul tehnologiilor necesare. Există însă o perspectivă reală de valorificare optimă, pe măsură ce acest raport se va îmbunătăți ca urmare a maturizării noilor generații de tehnologii, echipamente și instalații aferente.
Potențialul hidroenergetic național este valorificat consistent, însă poate continua amenajarea hidroenergetică pe cursurile principale de apă, respectându-se în același timp bunele practici de protejare a biodiversității și ecosistemelor.
Analiza relevă, între altele, că biomasa deține mai mult de 50% din potențialul energetic economic total al surselor regenerabile din România, aceasta oferind și perspectiva cea mai bună pentru valorificarea superioară, pe viitor, a potențialului energetic.
Documentul identifică rețeaua electrică drept factorul integrator al sistemelor de energie și punctează stările de fapt și posibilitățile de îmbunătățire a activității din rețelele de transport și distribuție, cu accent pe reducerea dependenței de importuri, necesitatea consolidării capitalului autohton în domeniu, dezvoltarea cooperării internaționale în condiții de avantaje reciproce, principalele recomandări vizând caracterul prioritar al investițiilor în sectorul energetic, modernizarea rețelelor de transport și distribuție, creșterea rolului regional al României în calitate de hub regional. Se mai relevă că: ▪ este necesară creșterea capacității de inovație și dezvoltare tehnologică, atât pentru explorarea, cât și exploatarea resurselor minerale și regenerabile la nivel național; ▪ asigurarea investițiilor pentru dezvoltarea sectorului energetic, pe baza investițiilor de capital străin și autohton, privat și public, inclusiv valorificarea fondurilor puse la dispoziție de UE; ▪ promovarea utilizării resurselor regenerabile de energie, inclusiv prin acțiuni complementare și activități de reglementare.
Cale liberă produselor industriale românești pe piața internă și externă
În condițiile accentuării proceselor de integrare europeană și de globalizare, atât suportul procesului de reindustrializare, cât și scopurile acestui demers de importanță strategică se subsumează unui obiectiv esențial, și anume asigurarea tuturor condițiilor necesare pentru desfacerea produselor industriale realizate în țara noastră. După relevarea elementelor componente ale conceptelor de piață internă, de standardizare, ale principiului recunoașterii reciproce și de supraveghere a pieței, documentul precizează că, anual, prin Tabloul de bord al pieței unice, Comisia Europeană monitorizează și evaluează performanța statelor membre privind domeniile de guvernanță generală, punerea în aplicare a legislației privind piața unică și utilizarea instrumentelor pieței unice [de exemplu: Instrumentul „EU Pilot"; Sistemul de informare al pieței interne (IMI); EURES; SOLVIT] etc. Astfel, la nivelul anului 2016, România a înregistrat următoarele rezultate: deficit de transpunere: 2% (față de media UE -1,5%); directive restante: 20 (de exemplu, 5 în sectorul serviciilor financiare, 4 în domeniul politicii sociale, 3 în domeniul mediului etc.); întârzierea medie: 7,1 luni (media UE - 6,7 luni); deficit de conformitate: 0,4% (media UE - 0,7%); sectoare problematice: mediul (7 cazuri = 39% din toate cazurile în curs, dintre care 4 cazuri legate de gestionarea deșeurilor); durata medie de soluționare a cazurilor: 33,9 luni (media UE - 36,9 luni) etc.
Conform evaluării menționate, integrarea comercială a României în piața unică, în cazul bunurilor, este peste media UE (27,8% din PIB/2015, în creștere cu 2,5% față de 2014).
Mai ales în condițiile în care sunt tot mai evidente tendințele de revenire la politici protecționiste, în special prin recentele măsuri adoptate de actuala administrație a SUA, documentul pune accentul pe principiile pe care trebuie să se bazeze activitatea de comerț internațional, pentru a se atinge următoarele obiective:
▪ Crearea unui mediu comercial în care industriile UE (și, implicit, lucrătorii lor) să poată concura pe baza avantajelor lor reale;
▪ Asigurarea condițiilor care să permită utilizatorilor și consumatorilor să beneficieze de pe urma importurilor pe baza avantajelor competitive reale ale furnizorilor străini;
▪ Sporirea încrederii și conștientizarea faptului că trebuie să funcționeze, în cadrul sistemului UE, măsuri antidumping în rândul tuturor părților interesate, inclusiv în rândul întreprinderilor mici și mijlocii;
▪ Îmbunătățirea nivelului de cooperare a tuturor părților interesate implicate în procedurile privind antidumping-ul;
▪ Păstrarea echilibrului existent de interese între producerea și importul de produse.
De actualitate sunt următoarele teme:
▫ Reglementările privind comerțul cu anumite medicamente - HIV / SIDA, tuberculoză și malarie vândute celor mai sărace țări în curs de dezvoltare la prețuri reduse, pentru a împiedica reimportul în UE;
▫ Importurile de produse textile originare din anumite țări terțe care nu sunt reglementate de acorduri bilaterale, de protocoale sau de alte acorduri sau de alte norme comunitare specifice de import, care au fost supuse unei reformări a cadrului de reglementare;
▫ Revizuirea politicilor de control al exporturilor cu dublă utilizare.
Analizele efectuate de autorii documentului au fundamentat o serie de concluzii și recomandări, dintre care menționăm:
▪ Promovarea de politici industriale care să permită schimbări structurale, care, conform literaturii de specialitate, pot dura între 5 și 10 ani. Acestea sunt: trecerea de la un sector existent la unul nou; modernizarea tehnologică a unei industrii existente; diversificarea economică spre noi activități, corelată cu aprofundarea pieței interne/internaționale; promovarea de noi standarde tehnice și de produs; consolidarea infrastructurii de calitate etc.;
▪ Dezvoltarea unei politici industriale orientate spre exterior, prin utilizarea specializării inteligente pentru încurajarea lanțurilor de valoare europene transfrontaliere, ajutând întreprinderile să obțină acces pe piețele terțe, inclusiv pe piețele internaționale de achiziții publice;
▪ Identificarea priorităților și concentrarea resurselor pe baza punctelor forte locale și regionale;
▪ Promovarea coordonării orizontale între actorii implicați în domeniul dezvoltării industriale, pentru eficientizarea și simplificarea cadrului juridic comun existent pentru comercializarea produselor industriale; crearea unei legislații orizontale și mai puțin sectoriale;
▪ Promovarea stimulentelor (de exemplu, piețe-pilot, achiziții publice) pentru dezvoltarea de noi produse;
▪ Reducerea sarcinilor administrative și de reglementare, prin promovarea regulamentelor în detrimentul directivelor, pentru a se asigura o mai mare coerență a cadrului general de reglementare pentru produse.
În acest scop, sunt enumerați principalii indicatori care permit atât evaluarea situației, cât și elaborarea de prognoze:
▪ Dezvoltarea tehnologiilor eco-eficiente și a noi produse, prin promovarea investițiilor străine directe și a investițiilor autohtone;
▪ Specializarea producției pe industrii cu intensitate tehnologică ridicată, în vederea obținerii produselor cu valoare adăugată brută ridicată /creșterii volumul exportului de produse de mediu/înaltă tehnologie;
▪ Internaționalizarea (globalizarea) pieței de bunuri prin creșterea numărului de companii multinaționale/filiale ale acestora în România;
▪ Valorificarea eficientă a materiilor prime; reducerea exportului de produse industriale destinate consumului intermediar prin prelucrare tehnologică avansată.
Susținerea proceselor de inovare industrială la scară națională
Inovarea este definită la nivel național în Anexa la OG nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, cu modificările și completările ulterioare în acord cu Manualul Oslo, ediția a III-a, 2005 (OECD 2005), reprezentând implementarea unui produs, serviciu sau proces nou sau substanțial îmbunătățit ori a unei metode de marketing sau afaceri noi, în activitatea practică, în organizarea locului de muncă ori a relațiilor externe. Inovarea se clasifică în inovare de produs, proces, de marketing și organizațională.
Conform „Europe 2020 Flagship Initiative Innovation Union" (Comisia Europeană 2010), cea mai mare provocare pentru UE și statele sale membre o reprezintă adoptarea unei abordări mult mai strategice a inovării, sub toate aspectele acesteia (inovare de produs, proces, organizațională și de marketing). În mod concret, pentru a realiza Uniunea inovării este necesar să fie îmbunătățită cooperarea dintre mediul științific și cel de afaceri, să fie îndepărtate obstacolele și barierele din calea rezultatelor cercetării spre piață, să fie puse în practică stimulente specifice, inclusiv pentru comercializarea inovării.
Documentul prezintă schema unui sistem național de inovare în viziunea Comisiei Europene, sistem care permite o evaluare comparativă a performanțelor din țările membre și desprinderea de concluzii care să determine adoptarea unor măsuri menite să îmbunătățească situația din domeniu.
Analiza efectuată de autorii documentului relevă că, în 2017, țara noastră a fost un inovator modest, performanța în domeniul inovării scăzând cu 14,1%, în raport cu cea a UE, față de 2010. Astfel, România ocupă următoarele locuri între statele membre UE: ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Resurse umane"; ▪ penultimul loc la categoria de indicatori „Sistem de cercetare atractiv"; ▪ locul 22 la categoria de indicatori „Mediu favorabil inovării"; ▪ penultimul loc la categoria de indicatori „Finanțare și suport"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Investițiile companiilor"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Inovarea în IMM-uri"; ▪ locul 25 la categoria de indicatori „Colaborare"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Active intangibile aferente proprietății intelectuale"; ▪ ultimul loc la categoria de indicatori „Impactul asupra ocupării forței de muncă"; ▪ locul 20 la categoria de indicatori „Impactul vânzărilor" .
Din punctul de vedere al rezultatelor obținute de România în domeniul inovării, comparativ cu media UE, rezultă că s-au înregistrat diferențe considerabile în privința ponderii ocupării forței de muncă în agricultură și minerit, în industria prelucrătoare de tehnologie înaltă și medie, în servicii și administrația publică a companiilor controlate de investitori din străinătate.
În privința punctelor tari, se menționează creșterea populației cu educație terțiară, un sistem de cercetare atractiv, tendința de creștere a investițiilor în domeniul cercetării și dezvoltării în sectorul privat. Ca puncte slabe sunt precizate calitatea slabă a pregătirii absolvenților învățământului superior, volumul mic al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare-inovare, atât în sectorul public, cât și în cel privat, dimensiunile reduse ale procesului de inovare în IMM-uri, respectiv 26,4% raportat la media UE.
În încheierea documentului, sunt prezentate mai multe recomandări care privesc măsurile îndreptate spre stimularea investițiilor private în domeniul inovării, extinderea sferei de aplicare a facilităților fiscale, participarea mai activă a țării noastre la programele structurii europene de stimulare a inovării, inclusiv prin îmbunătățirea cooperării dintre mediul științific național și cel european, acțiuni practice îndreptate spre mai buna utilizare a fondurilor UE și a altor resurse pentru stimularea inovării.
