English
Celebrul aforism din antichitate a căpătat și capătă, cu fiecare etapă istorică, un înțeles tot mai profund. Remarca este valabilă și pentru stările de fapt din prezent, așa cum o confirmă în momentul de față mai ales evoluțiile de pe piața muncii, în centrul cărora se află deopotrivă angajați și angajatori. În acest context, este întru totul îndreptățită implicarea comunității inginerești din țara noastră, dat fiind rolul ei de ansamblu în viața economico-socială a țării.
Urmărirea atentă a ceea ce se petrece pe piața muncii este facilitată de numărul relativ mare de statistici referitoare la ansamblul evoluțiilor, dar și la detaliile care privesc rata ocupării, nivelul șomajului, numărul de oferte, domeniile în care se resimte cel mai acut deficitul de forță de muncă, în special calificată și înalt calificată.
Este știut că țara noastră și-a fixat ca obiectiv pentru anul 2020 să atingă o rată de ocupare de 70% (este vorba despre persoanele în vârstă de 20 - 64 de ani, potrivit metodologiei Biroului Internațional al Muncii). Ei bine, datele pe anul precedent arată că am atins o rată de 68,8%, ceea ce reprezintă nivelul cel mai înalt din ultimii 17 ani. Există, deci, șanse reale să ne atingem obiectivul propus.
Am ajuns, prin urmare, în situația economico-socială în care, mai ales sporul de PIB, inclusiv pe locuitor, a determinat o reală ameliorare a ratei de ocupare a populației active. Mai mult decât atât: ne aflăm în situația în care - în anumite domenii, mai ales în construcții - se înregistrează un deficit considerabil de forță de muncă, în special calificată.
Datele de sinteză ne permit să facem comparații la nivelul UE, ceea ce arată că, în 2017, rata de ocupare a fost de 72,2% la scară comunitară. Nu putem să omitem că tocmai nivelul mediu pe Uniunea Europeană la indicatorii esențiali reprezintă, pentru România, ținte obligatoriu de atins dacă vrem să depășim semnificativ starea de subdezvoltare (să spunem lucrurilor pe nume) în care continuăm să ne aflăm (pe ultimul sau pe penultimul loc în „concertul comunitar").
Cu siguranță, pentru a fi o bază solidă de fundamentare a deciziilor, rata de ocupare nu poate fi singurul reper cantitativ și, mai ales, calitativ de evaluare a situației de pe piața muncii. Interesează, în cel mai înalt grad, măsura în care - iertată să ne fie repetarea - sunt acoperite nevoile, nu numai cantitativ, ci și calitativ. Aproape în toate sectoarele vieții noastre economico-sociale se resimte acut deficitul de forță de muncă, pe specializări, pe nivel de pregătire, pe experiență. Așa cum am mai avut prilejul să constatăm, în special la târgurile de job-uri, oferta a depășit, cu mult, cererea, locurile de muncă disponibile situându-se la nivel de zeci de mii.
Ar fi multe de spus, de analizat cu privire la raportul cerere-ofertă pe piața muncii. Este foarte bine că rata șomajului de lungă durată (peste 12 luni) a fost, în 2017, în România, de 2%, comparativ cu media pe Uniunea Europeană, de 3,4%, însă, dacă privim lucrurile ceva mai de aproape, vedem că extremele, adică tinerii cu vârste între 20 și 24 de ani și persoanele cu vârste între 55 și 64 de ani sunt - ca să spunem așa - subreprezentate pe piața muncii. Cu alte cuvinte, șomajul în rândul acestor categorii de concetățeni este cu mult peste media pe ansamblul economiei. Datele statistice nu pot, totuși, să releve imensa varietate a situațiilor existențiale pentru categoriile cele mai dezavantajate, cele mai vulnerabile la șocurile economico-sociale. Să ne gândim, bunăoară, că peste 600 000 de tineri din țara noastră nu au locuri de muncă. Sunt peste 600 000 de destine, de vieți marcate de inactivitate, cu toate consecințele care decurg de aici. Să nu uităm că este o lege a firii că tot ceea ce este, cu adevărat, necesar poate deveni posibil, iar primul semn că lucrurile se îndreaptă în direcția obiectiv necesară constă în conștientizarea a ceea ce avem de făcut.
