English
Pe parcursul anului 2015, am participat la mai multe acțiuni științifice (Reuniunea anuală a Societății de Știința și Ingineria Mediului, Bistrița - Arcalia, 15 - 16 mai 2015 și Conferința Internațională „Profesorul Dorin Pavel - fondatorul hidrotehnicii românești", Sebeș, 5 - 6 iunie 2015, organizată de Asociația Generală a Inginerilor din România) la care am încercat să prezint situația unui domeniu nou al ingineriei, structurat la nivel instituțional, cel puțin în cazul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, cel al „ingineriei mediului".
În ceea ce urmează, voi aduce câteva argumente și alte date necesare pentru cunoașterea și promovarea „ingineriei mediului".
Trecerea de la „economia liniară" la „economia circulară"
Înainte de toate, consider că este necesar să fie luate în considerare următoarele argumente: impunerea instituțională europeană a elementelor care definesc tranziția de la „economia liniară" la „economia circulară"; obligația structurării specializării la noile și recentele transformări generate la nivel global din punctul de vedere al mecanismelor economico-sociale; punerea în dezbatere a formulelor educaționale într-un cadru profesional complex, știind că universitățile și programele acestora nu vizează doar universitarii; stabilirea unor formule instituționale și practice rezultate din Codul European al calificărilor profesionale în domeniul mediului, instrument care acționează deja la nivelul recunoașterii formării profesionale la scară europeană.
Pentru a înțelege mai bine presiunea exercitată la nivelul profesionalizării inginerului în context european și global, aș consemna câteva dintre aprecierile angajatorilor și liderilor din business, în care se afirmă că „angajatorii au nevoie de oameni care să gândească creativ, care să inoveze, care să comunice bine, lucrează în echipe și sunt adaptabili și încrezători în sine" (Ken Robinson - „O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației", Editura Publica, 2011).
Din această perspectivă - cea a profesionalizării motivate de noile cerințe - apare și problema majoră a absolvenților, legată de complexitatea ridicată a modului în care funcționează economiile, în restricționările sofisticate ale unei competitivități, ce se schimbă și ea cu viteze din ce în ce mai mari. Prin urmare, doar cunoștințele profesionale ale domeniului nu sunt suficiente, fiind necesare competențe care vizează următoarele elemente: înțelegerea și interpretarea fenomenelor la nivelul spațiilor globale, proces care necesită însușirea culturilor diferitelor zone; asimilarea tehnologiilor avansate; dezvoltarea capacităților antreprenoriale și, nu în ultimul rând, un lucru care se întâmplă destul de rar în practica educațională universitară, acela de înțelegere a proceselor organizaționale pe diferitele paliere ale unor ierarhii care introduc desfășurări și fenomene din ce în ce mai sofisticate.
Promovarea performanței, a spiritului inovativ
În dezbaterea pe care o consider necesară pentru profilarea specializării „ingineria mediului" (desigur, și la nivelul altor specializări), sunt utile câteva precizări privind semnificațiile profesiei de inginer, competențele care trebuie asigurate în procesul complex de formare, tematica majoră referitoare la pregătirea inginerească, structurarea competențelor transversale și misiunile pe care le exercită inginerul.
Dintre studiile realizate în această direcție, am ales pentru obiectivul acestei prezentări formula utilizată de „Commission des Titres d Ingenieur - CTI", structură care gestionează și autorizează în Franța programele de pregătire a inginerilor și stabilește condițiile de acordare a diplomelor de inginer. Astfel, conform acesteia „meseria de inginer constă în capacitatea de a pune, studia și rezolva într-o manieră performantă și inovativă problemele complexe de creație, concepție, de realizare, de punere în operă și de control, având drept obiect produsele, sistemele sau serviciile necesare realizării acestora și, eventual, prestațiile de finanțare și de comercializare în cadrul unei organizații competitive. În demersurile lor, se au în vedere preocupările pentru protecția omului, a vieții, a mediului și, în general, starea de bine la nivelul colectivităților și comunităților". (References et criteres majeurs d accreditation, version 2015, CTI - traducerea autorului)
Folosind cuvintele-cheie utilizate în definiția menționată anterior, vă îndemn să reflectați asupra modului în care aceste cerințe sunt exprimate instituțional în programele universitare de pregătire a inginerilor, în general, și la nivelul specializării ingineria mediului, în particular. Pentru a vă ușura analiza o să enumăr câteva dintre ele, care reprezintă elemente semnificative în pregătirea și profesionalizarea obligatoriu să fie asigurate la nivelul planului de învățământ: punerea și rezolvarea problemelor, inovarea, creația, concepția, punerea în operă, instrumentele de lucru, producerea, finanțarea, comercializarea, protecția mediului, competitivitatea și comunitatea. În esență, se poate afirma că „activitatea inginerului, în obiectivele pe care le are, mobilizează resursele umane și mijloacele tehnice și financiare. Ea contribuie la realizarea, competitivitatea și perenitatea întreprinderilor în cadrul internațional. Ea recunoaște o ordine economică și socială, exercitându-se în sectoarele publice și private, în industrie și servicii, construcții și lucrări publice și, de asemenea, în agricultură. Inginerul trebuie să posede un ansamblu de cunoștințe tehnice, economice, sociale, de protecția mediului și de resurse umane adaptate misiunilor sale, construite pe o solidă cultură științifică". (References et criteres majeurs d accreditation, version 2015, CTI - traducerea autorului)
Fiind conștient de dinamica cerințelor și competențelor solicitate celor care exercită profesia de inginer, CTI organizează un studiu anual cu privire la profilul inginerului, care are la bază un chestionar asupra competențelor care trebuie asigurate în desfășurarea profesiei. Răspunsurile sunt asigurate de cei care exercită ingineria, de cei care beneficiază de serviciile acestora și de specialiștii altor domenii care conlucrează cu această profesie. Pentru anul 2014 au fost avute în vedere următoarele competențe, aptitudini și capacități profesionale, între paranteze fiind trecută poziția din clasamentul generat în cadrul studiului pentru fiecare categorie analizată: Cunoașterea și înțelegerea domeniului științelor fundamentale (5); Aptitudinea de a mobiliza cunoștințele în specialitate (3); Stăpânirea metodelor și instrumentelor inginerului (2); Capacitatea de a se integra într-o organizație, de a anima și de a face ca lucrurile să evolueze (1); Capacitatea de a lua în considerare obiectivele industriale, economice și profesionale (6); Aptitudinea de a munci în context internațional (7); Sensibilizarea la valorile societății, cum ar fi, de exemplu, dezvoltarea durabilă și responsabilitatea socială (9); Capacitatea de a inova și de a întreprinde cercetări (8); Capacitatea de a opera la nivelul alegerilor profesionale și de a integra în viața profesională (4).
Programul educațional. Criterii și obiective
Primele trei competențe rezultate în urma analizei chestionarului sunt edificatoare pentru profilarea programelor educaționale, în așa fel încât cerințele să fie respectate de unitățile educaționale și proiectate la nivelul funcționării specializărilor. O atenționare deosebită aș dori să fac asupra necesității de a orienta eforturile instituționale pentru ca absolvenții studiilor de inginerie să aibă o capacitate crescută de a se integra în organizațiile pentru care s-au pregătit, iar acțiunile lor să aibă capacitatea de a fi active în zona materializării și utilizării produselor și serviciilor economiei de piață.
În confirmarea studiilor CTI, Politehnica din Montreal a făcut cunoscute, la nivelul anului 2014, calitățile dezvoltate în cadrul programelor de inginerie. Prezentarea acestora se face în următoarea succesiune: 1) Cunoașterea disciplinelor fundamentale ale ingineriei; 2) Capacitatea de analiză a problemelor; 3) Capacitatea de investigație; 4) Abilitatea de a concepe; 5) Utilizarea instrumentelor specifice ingineriei; 6) Lucrul individual și în echipă; 7) Comunicarea; 8) Profesionalismul și responsabilitatea; 9) Impactul ingineriei asupra societății și a mediului; 10) Etică și echitate; 11) Economia și managementul proiectelor; 12) Pregătirea continuă.
Metodologia de formulare a competențelor și calităților necesar a fi dezvoltate în programele de inginerie stabilește, în fundamentarea CTI, următoarele elemente structurale: ● capacitățile și competențele rezultate din științele de bază ale inginerilor; ● dezvoltarea umană, economică și socială; ● dezvoltarea durabilă (sănătatea și securitatea muncii; protecția mediului și utilizarea rațională a resurselor; dialogul social; etica în exercitarea profesiei de inginer); ● practica limbilor de comunicare la nivel internațional; ● inovare și antreprenoriat.
Din cele prezentate se observă necesitatea includerii în programele educaționale a temelor care nu constituiau o preferință a formelor instituționale de pregătire inginerească. Din această categorie aș aminti doar două dintre ele care, după părerea mea, ar trebui incluse în formele respective de pregătire. Este vorba despre disciplinele legate de dezvoltarea durabilă și de antreprenoriat. Consider - indiferent de specializarea inginerească - că în momentul de față este necesară introducerea unor cursuri, poate pentru început opționale, la formele de licență, de antreprenoriat și de dezvoltare durabilă specifice fiecărei specializări din domeniul ingineriei. Cunoștințele antreprenoriale ar putea fi cuplate cu cele care ar trebui cunoscute, într-o manieră profesionistă, la nivelul dezvoltării personale.
Accent pe competențe
În confirmarea celor amintite anterior, în pregătirea inginerească se constată o atenție deosebită acordată competențelor transversale, care trebuie să aibă în vedere mutațiile tehnologice, orizontalitatea sistemelor și hibridizarea cunoștințelor tehnice, economice și a celor legate de funcționarea societății. Mutațiile tehnologice se accelerează și au impact asupra mai multor discipline, proces alimentat și de provocările globalizării în generarea soluțiilor necesare pentru rezolvarea acestora. Această activitate se desfășoară, în particular, sub impulsul sistemelor informatice, dar și sub influența proceselor tranzitive, dintre care cea mai importantă este considerată cea legată de eficiența energetică. Orizontalitatea sistemelor modifică logica intermedierii în întreprinderi și influențează profunzimea raportului de cunoștințe. Hibridizarea pune în valoare noi teritorii la nivelul spectaculos al interfețelor generate de mai multe domenii. În generarea comportamentelor transversale ale inginerului se consideră că este necesară dezvoltarea următoarelor caracteristici: „expertiza, ingeniozitatea, responsabilitatea, influența și agilitatea". (L Institut Mines-Télécom présente: Portrait de l ingénieur 2030, Portrait réalisé par SocioVision).
Cu experiența personală dobândită de-a lungul timpului în desfășurarea unor activități specifice mai multor domenii de acțiune profesională, în care pregătirea specifică m-a ajutat foarte mult, consider că misiunile inginerului s-au diversificat în ultima perioadă, ele putând fi exprimate pe mai multe paliere: execuția și conducerea proceselor (inginerul de execuție); conceperea proceselor și a elementelor de infrastructură (inginerul de concepție, cercetare și proiectare); desfășurarea activităților comerciale necesare introducerii pe piață și valorificării produselor sau serviciilor realizate (inginerul comercial); respectarea reglementărilor de desfășurare, de dezvoltare a activităților sau de omologare și certificare a produselor și serviciilor care devin din ce în ce mai complexe, cu precădere în domeniul mediului și al dezvoltării durabile (inginerul de certificare); evaluarea riscurilor de desfășurare a activităților sau de poziționare și utilizare a produselor sau serviciilor (inginerul de evaluare a riscurilor); pregătirea, asigurarea și realizarea comunicării în mediul organizațional interior și exterior (inginerul de comunicare), utilizarea sistemelor și aplicațiilor informatice din ce în ce mai globalizate, atât cele generale, cât și cele specifice fiecărui domeniu (inginerul de sistem și aplicație informatică sau de adaptare la industria numerică); viziune asupra evoluției domeniului societății în ansamblul ei, cu precădere asupra produselor și serviciilor care se vor dezvolta pe termen lung (inginerul de viziune și de proiectare strategică); proiectarea și asigurarea formării antreprenoriale și dezvoltării personale proprii și a personalului cu care colaborează, cu toate elementele pe care acestea le impun (inginerul de dezvoltare antreprenorială și personală) și alte misiuni în funcție de specificul specializărilor.
Prezentarea nu este conjuncturală și nici formală scopului propus, ea este una care aparține celui care, trecând prin diferite poziții inginerești, a constatat că multiple activități ale inginerului, materializate într-un cadru foarte bine reglementat, sunt o realitate care poate fi îmbunătățită printr-o dezbatere corespunzătoare. Negarea realității, a schimbării ar fi măsura cea mai lesne de adoptat de cei care hotărăsc asupra formării inginerești, dar această poziție nu poate rezolva durabil, eficient problemele fundamentale cu care se confruntă această profesie.
Exigențele „economiei verzi"
Cu privire la specificitățile specializării „ingineria mediului", acestea ar trebui puse în legătură cu activitățile care se desfășoară în economia care se consolidează în momentul de față, denumită simbolic „economia verde". În context global (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu - PNUE în cadrul Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică - OCDE) și la nivelul Uniunii Europene (Strategia pentru Dezvoltare Durabilă) s-a impus nevoia asigurării unei „creșteri verzi" prin asigurarea unei „economii verzi". Instituțional, „economia verde" este un model economic definit ca răspunzând principiilor dezvoltării durabile. Pe planul protecției mediului, aceasta se caracterizează prin reducerea consumului de resurse și de materii prime, de emisii de gaze cu efect de seră, vizează o sobrietate energetică - prin favorizarea utilizării resurselor energetice și o mai bună gestiune a deșeurilor.
Activitățile concrete ale economiei verzi se pot grupa astfel: a) activități ale căror produse și servicii au ca finalitate principală protecția mediului: controlul poluării aerului, gestiunea apelor uzate, gestiunea deșeurilor și curățenia stradală, gestiunea deșeurilor radioactive, reabilitarea solurilor și apelor uzate, micșorarea zgomotului, servicii de protecție a naturii, peisagistică și biodiversitate etc.; b) activități care se materializează în producția sau asigurarea serviciilor care vizează gestiunea resurselor naturale: gestiunea durabilă a apei, recuperarea materiilor prime prin reciclare, eficiența energetică, producerea și utilizarea energiilor regenerabile etc.; c) activități transversale: servicii publice generale (servicii la nivelul administrației centrale, la nivelul administrației publice locale în domeniile legate de protecția mediului și asigurarea dezvoltării durabile), cercetare-dezvoltare și servicii de inginerie în domeniul protecției mediului; d) activități care-și propun realizarea bunurilor sau serviciilor ce urmăresc ameliorarea calității mediului: producția și distribuția apei, gestiunea spațiilor verzi, o serie de activități legate de transport (construcția infrastructurii feroviare, tramvai, piste de ciclism etc.) și alte activități legate de agricultură și pescuit (acvacultură), construcții (izolări ale construcțiilor, lucrări de etanșeizare etc.) și de fabricație a produselor industriale (vitralii izolante, încălzitoare de perete cu condensare etc.).
Formula ocupațională și structurile organizaționale
Pregătirea inginerilor trebuie să țină seama și de forma structurilor organizaționale în care vor activa. Amintesc, în acest cadru, câteva dintre acestea, precizând și formula ocupațională necesară îndeplinirii activităților specifice: birourile de studiu sau societățile de consiliere (inginer de studiu sau consultant de mediu pentru realizarea următoarelor activități: studii de impact de mediu, studii de reglementare, consiliere în eco-concepție, realizarea normelor din întreprinderi etc.); întreprinderile eco-industriale (inginer de procesare pentru execuția sau dezvoltarea soluțiilor de tratament; responsabil de exploatare sau de conducere a lucrărilor pentru dezvoltarea serviciilor întreprinderilor sau a colectivităților teritoriale); (întreprinderea industrială sau de desfășurare a activităților industriale în diferite situații instituționale sau antreprenoriale (inginerul de mediu sau responsabil „calitate - securitate - mediu" pentru a urmări în amonte poluările și a diminua impactul activităților industriale asupra mediului, la nivelul unui obiectiv industrial, prin intermediul politicilor de mediu și/sau la nivelul produselor și pentru aplicarea instrumentelor de eco-concepție etc.); administrația publică sau colectivitățile teritoriale (responsabil de mediu sau inginer teritorial pentru a traduce politica de mediu în practică, la serviciile de calitate a vieții și de dezvoltare teritorială).
Din această perspectivă se apreciază că formula instituțională a cunoștințelor necesare formării inginerului de mediu vizează următoarele aspecte: curricula de științe fundamentale și de inginerie generală, curricula specifică de cunoaștere a domeniului de acțiune inginerească; curricula de formare pentru activitățile din întreprindere și din organizațiile specifice; curricula pentru dezvoltarea personală; curricula pentru inginerie aplicată pentru acțiunile de protecția mediului și de dezvoltare durabilă.
M-aș opri în continuarea prezentării elementelor constitutive ale programelor universitare, absolut necesare de altfel, în vederea pregătirii „inginerilor de mediu" la nivelul cerințelor actuale și viitoare rezultate din construcțiile europene. Motivația este obiectivată de scopul prezentării de față într-o publicație de prestigiu a inginerilor din România. Aceasta este determinată de nevoia generării unei dezbateri asupra pregătirii „inginerilor de mediu" în România la nivelul cerințelor globale și europene, care ar trebui să dea, având în vedere situația actuală, răspuns mai multor întrebări cu care ne confruntăm.
Într-o sumară trecere în revistă, acestea ar trebui să vizeze următoarele aspecte: forma și numărul palierelor în care este asigurată pregătirea inginerească (palierul pregătirii fundamentale inginerești, palierul pregătirii de profil general, palierul pregătirii de profesionalizare prin specializare); repartizarea palierelor necesare pregătirii inginerești pe treptele de pregătire universitară la nivelul „Procesului Bologna" (licență, masterat profesional, cursuri de specializare postuniversitară); necesitatea introducerii unei structuri specializate de atestare a titlurilor de inginer cu titulatură specializată și reglementată, în care să fie cuprinse și structurile profesionale de reprezentare a inginerilor și formulele instituționale specifice unui anumit domeniu; necesitatea introducerii profesionalizării și titularizării în domeniul ingineriei prin realizarea unor stagii de formare profesională după modelul celor care acționează la nivelul medicilor sau magistraților; stabilirea unei ierarhii profesionale a inginerilor, confirmate de formele de pregătire continuă și de desfășurarea unor activități profesionale în anumite domenii, de care să fie legate pozițiile la nivelul activităților din mediul public sau privat; introducerea unei proceduri de validare și certificare a competențelor inginerești pentru specialiștii care activează în anumite domenii pentru care nu au calificarea de bază sau în cele care s-au structurat în ultima perioadă, neexistând pentru acestea forme de pregătire universitară; introducerea procesului de autorizare a organizațiilor pentru desfășurarea unor activități în baza certificării resursei umane în profesiile impuse de structura profilului în care se acționează; introducerea unor cursuri de dezvoltare durabilă și ingineria protecției mediului la specializările de licență din domeniul ingineriei și organizarea unor masterate de profesionalizare în domeniul dezvoltării durabile specifice și la alte domenii de pregătire universitară de licență, în afara celei consacrate de „ingineria mediului".
Condițiile de loc și de timp. România în Uniunea Europeană
Pornind de la cunoașterea profundă a realităților românești din domeniile menționate, prin recunoașterea și raportarea acestora la cerințele Uniunii Europene, consider că este necesar un efort instituțional pentru materializarea următoarelor obiective specifice: ● stabilirea cadrului legal și instituțional pentru desfășurarea activităților de protecție a mediului; ● preluarea prin Hotărâre de Guvern a „Codului european al calificărilor profesionale în domeniul mediului" în legislația națională; ● elaborarea unui set de indicatori de performanță în domeniul protecției mediului la nivelul administrației de mediu și al mediului privat; ● elaborarea unui program de implementare a instrumentelor de performanță de mediu: EMAS, Eco-Eticheta, ISO 14000, certificatele verzi, timbrul verde; ● creșterea nivelului de calificare și a dezvoltării competențelor specifice în domeniul protecției mediului; ● elaborarea unui program național de pregătire profesională continuă la nivelul mediului administrativ și al celui privat pentru menținerea unui nivel compatibil de performanță cu necesitățile bunei implementări a prevederilor din domeniul protecției mediului; ● elaborarea unui program național pentru definirea calificărilor și competențelor necesare în domeniul mediului; ● elaborarea de instrumente pentru transparentizarea calificărilor și competențelor specifice în domeniul mediului; ● elaborarea de programe pentru adaptarea competențelor și calificărilor de mediu la cerințele din piața muncii și a strategiei de dezvoltare durabilă a României.
În contextul celor prezentate, consider că este necesară o analiză cu implicarea ministerelor de resort (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice) și a asociațiilor profesionale din domeniu, printre care un loc important ar trebui să-l aibă și Asociația Generală a Inginerilor din România, asupra modului de funcționare a licențelor de la specializările de „ingineria mediului" și a masteratelor corespunzătoare acestora. Motivația este legată de importanța care se acordă acestui domeniu la nivelul Uniunii Europene, faptul că economia - și din perspectiva dezvoltării economiei circulare - funcționează la nivelul pieței într-o stare care este percepută ca fiind din ce în ce mai complexă, mai sofisticată și mai puțin accesibilă celor neinițiați în deslușirea funcționării mecanismelor existente. Consider că în această structură instituțională s-ar putea prelua pentru absolvenții care au promovat examenul de licență de la specializarea „ingineria mediului" și de la altele, care urmează a fi specificate, modelul rezidențiatului de la nivelul pregătirii specialiștilor în domeniul sănătății sau modelul de formare profesionalizată a magistraților. Astfel, după finalizarea studiilor de licență se va organiza un concurs național pentru pozițiile de „stagiar (debutant)", care vor fi alocate masteratelor profesionale în domeniul „ingineriei mediului". Acestea se vor organiza într-o formă instituțională în tutelă duală care, de altfel, funcționează la nivel universitar în cadrul Uniunii Europene. După finalizarea studiilor masterale, organizate în această formă, pentru cei care doresc se organizează titularizarea și repartiția pe unul dintre posturile disponibile pentru care s-a făcut pregătirea, atât la nivelul instituțiilor publice, cât și la nivelul mediului privat. Numărul de posturi pentru care se face pregătirea în vederea titularizării se va determina în funcție de necesitățile prezente și viitoare, luând în analiză evoluția cerințelor domeniului, politica resurselor umane, rata de pensionare și de părăsire a sistemului. În această manieră, se poate asigura o modalitate transparentă și corectă în recrutarea personalului de calitate necesar activității sistemelor tehnico-administrative care funcționează în domeniul instituțional al dezvoltării durabile și al protecției mediului.
În concluzie, specializarea „ingineria mediului" trebuie să răspundă cerințelor specifice pregătirii generale a inginerilor, definite în prima parte a prezentării, și a elementelor caracteristice funcționării economiei verzi. Nevoia implicării mai multor structuri instituționale în procesul de profesionalizare a resursei umane, specifice acestui domeniu, este demonstrată de faptul că zona analizată se îmbogățește cu noi elemente, în care se consolidează proceduri legate de „economia verde", „economia circulară", „dezvoltarea durabilă", „antreprenoriatul ecoresponsabil" și multe altele care au nevoie de specialiștii necesari materializării schimbărilor dintr-un domeniu vital pentru viitorul omenirii.
