Noul val al privatizarilor

Potrivit acordurilor cu Fondul Monetar International, Comisia Europeana si Banca Mondiala, in prezent, se desfasoara o noua faza a procesului de privatizare. Se afla in vizor entitati in care statul este actionar majoritar, atat din industrie, cat si din alte sectoare ale economiei, intre care, pe primul loc, se afla transporturile feroviare. Este cat se poate de firesc ca o asemenea „operatiune“ sa provoace nu numai controverse, ci si o puternica rezistenta, dat fiind faptul ca, la mijloc, se afla nu numai zone in care se creeaza o buna parte a produsului intern brut, ci exista si un numar considerabil de locuri de munca.
Nu ne propunem o analiza economica si sociala a solutiilor adoptate in fiecare caz in parte (vanzarea de actiuni prin intermediul Bursei de Valori Bucuresti, transferul direct de proprietate catre investitori strategici, privatizari partiale ale activelor, instituirea managementului privat etc.), ci relevarea necesitatii de a se invata serios din bogatele si - din pacate - numeroasele experiente nefericite de pana acum, dat fiind faptul ca se implinesc, in acest an, doua decenii de la declansarea efectiva a procesului de privatizare. In 1992, fusesera inscrise pe lista transferurilor de proprietate peste 8000 de entitati economice. In randurile lor nu se gaseau, insa, regiile autonome si societatile nationale, considerandu-se, la vremea respectiva, ca acestea reprezentau obiective strategice in care statul avea datoria sa-si spuna cuvantul, ca aparator al interesului public. Intre timp, multe regii au fost trecute in categoria societatilor comerciale si, astfel, au intrat in malaxorul privatizarii. Aceasta a fost una dintre principalele cai prin care sectorul privat a ajuns sa realizeze circa 80% din produsul intern brut.
Daca ne limitam la aceasta constatare, nu vom surprinde ceea ce este mai important, si anume faptul ca, prin privatizare, paradoxal, s-a accentuat procesul de dezindustrializare a Romaniei. Nu este nevoie sa recurgem la exemple deoarece in locul unor mari unitati industriale (si nu numai) se gasesc astazi terenuri virane, hale parasite din care s-a furat aproape totul, cartiere rezidentiale si, in cel mai bun caz, cateva capacitati moderne de productie si din alte domenii ale activitatii economice. Au fost si multe privatizari reusite, intre care cazul emblematic al Automobile Dacia Pitesti, insa, in constiinta publica, s-au sedimentat, in mai mare masura, esecurile, unele de-a dreptul cu consecinte dramatice, mai ales in ceea ce priveste sursele de existenta disparute pentru sute si sute de mii de concetateni.
Intrucat pe lista urgentelor in materie de privatizare se afla aproape exclusiv entitati economice cu caracter strategic (din energetica, transporturi feroviare, industria extractiva, marea industrie prelucratoare), repetarea erorilor care au accentuat procesul de dezindustrializare este de neacceptat. Nu ne putem preface ca nu exista interese legate de posibilitatea diminuarii fortei concurentiale a economiei romanesti si, in consecinta, se impune sa se tina seama, in cel mai inalt grad, de interesul national in adoptarea unor solutii de privatizare, caz cu caz. Deosebit de important este sa se pastreze macar forta productiva reala din prezent, astfel incat sa existe un minimum de premise pentru reindustrializarea Romaniei.
Alaturi de criteriile clasice de fundamentare a optiunilor (pretul de piata, pastrarea locurilor de munca, efectuarea unui volum obligatoriu de investitii), se impune a se acorda cea mai mare atentie mentinerii profilului de activitate, deoarece, in caz contrar, riscam sa ramana ireversibila dezindustrializarea Romaniei. Nu ne mai putem permite sa promovam politica potrivit careia continuam, intr-o veselie de nedescris, nationalizarea pierderilor si privatizarea profiturilor.