Marturisiri autobiografice de-a lungul a opt decenii de implinire a datoriei fata de tara si de semeni

Manifestarea dedicata prof. univ. onorific dr. ing. EurIng Mihai Mihaita de AGIR si ASTR, cu prilejul implinirii virstei de 80 de ani, manifestare despre care am informat cititorii in numarul nostru precedent, a inclus, la loc de seama, emotionanta evocare a sarbatoritului, a propriei vieti, mai ales a devenirii sale profesionale. Data fiind deschiderea spre teme care intereseaza intreaga noastra breasla a inginerilor romani, consideram ca expunerea dlui Mihai Mihaita prezinta, inclusiv in plan autobiografic, o marturie plina de miez a unuia dintre contemporanii nostri care si-a asumat destinul pentru a raspunde provocarilor timpului, adesea in cele mai dramatice imprejurari. Iata textul, cu mentiunea ca titlul si subtitlurile apartin redactiei.

NIHIL EST ANNI VELOCIUS
Nimic nu trece mai iute ca anii

Cu sinceritate, pentru cei care au fost, sunt si vor fi
Privind in sala, imi amintesc de anul 1965, cind Francois Mauriac implinea virsta de 80 de ani; la o intilnire cu oameni de litere romani, a spus si a scris in Le Figaro: „Toti sunt oameni tineri. Dar vai! Cine nu mi se pare astazi tinar?“. Nu era o nostalgie a tineretii in sensul comun al cuvintului, ci regretul pentru trecerea anilor, care nu se materializa la el intr-o intristare banala, pentru ca el, in ciuda virstei, era in plina efervescenta spirituala.
Vin in fata dumneavoastra mai intimidat ca oricind; mi s-a facut onoarea sa vorbesc, chiar si in aceasta sala. Sunt in situatia de a vorbi despre mine in fata unor oameni care ma cunosc si care, in majoritate, sunt oameni de stiinta, de stiinta exacta, ceea ce imi creeaza o stare de sfiala si de emotie – „prospetimea tinereasca“ pe care, paradoxal, tocmai virsta tirzie are darul de a o stirni, caci ea, virsta tirzie detine esenta savuroasa, nostalgica si fortifianta a intelegerii vietii. Am retinut aceasta idee, citita de curind, ma folosesc de ea, incerc sa-mi fac curaj si incep prin a va exprima multumirile mele cele mai calde pentru prezenta d-voastra, alaturi de mine, in acest moment aniversar.
Adesea, ocupat fiind cu atitea altele ori in conversatii purtate cu interlocutori diversi, imi vin in minte si ma asalteaza formulari lapidare, ginduri, amintiri, ce-mi par vrednice de retinut, dar contind pe memorie nu le notez – de multe ori, nici n-ar fi posibil – si, in mod firesc, le uit. Degeaba ma straduiesc eu sa nu pierd nimic din propriile-mi ginduri si amintiri, degeaba caut sa le tezaurizez, intrucit, cu trecerea timpului, este de domeniul firescului sa le ratacesc in cea mai mare parte. Viata spiritului – ca sa spun asa – e facuta in mare proportie din asemenea pierderi, iar realizarile prezentate, in scris sau verbal, sunt doar resturi. Gindurile nu conteaza decit daca sunt rostite sau ajung pe hirtie. Daca sunt comunicate public in diverse modalitati. Transmutatia aceasta nu se realizeaza usor, uneori e ceva infernal, mai ales cind ai de-a face cu vanitatea unui autor, cind supune verificarii experienta ta de viata, gindirea si incercarile prin care ai trecut.
Nu pot sa spun ca sunt un foarte bun observator si nici cine stie ce povestitor. M-a interesat mai mult transcendenta lucrurilor, ca prilej de meditatie si, mai ales, de confruntare morala. Pot garanta sinceritatea afirmatiilor si, in masura in care memoria nu m-a tradat, adevarul afirmatiilor. Amintirile au pentru mine valoare de document, pentru familia mea si pentru cei foarte apropiati. Nu pentru istorie, care nu e memorie, ci critica memoriei.
O biografie scrisa, traditionala, care sa cuprinda munca si experienta de o viata, presupune efort, mult timp pentru a o face bine. Am refuzat initial sa o fac, dar ulterior am incercat sa raspund acestui indemn complex si am scris, dar sub forma de dialog, socotind ca-mi voi cuprinde gindurile si amintirile in citeva pagini. Am sfirsit prin a ajunge la citeva sute de pagini, si asta nu este tot pentru ca, observ, devine imposibil de povestit ce a gindit si ce a realizat un om in 80 de ani. În ceea ce priveste virsta, eu n-am ce sa spun. Nici nu-mi vine sa cred ca fac 80 de ani. Ma simt inca tinar, desi constat ca am unele hibe, iar cind ma privesc in oglinda, ma gindesc: „Chiar eu sunt acela ajuns astazi la 80 de ani? Nu, nu se poate, este ceva in neregula!“ Eu unul incerc sa nu ma comport biologic ca un batrin, ci mai de graba cultural, sa nu mai inteleg ce vine nou in stiinta, in tehnica, in literatura. Asta este marea mea problema!
Astazi as dori sa va vorbesc, pe scurt, cum am ajuns aici unde sunt, despre calatoria mea in timp, despre fortele care mi-au calauzit drumurile in viata. Folosesc expresia „drumurile in viata“ care reflecta natura aparent intimplatoare a cailor, evenimentelor si surprizelor care pot schimba viata unui om. Poate voi prezenta prea multe detalii si cer, de pe acum, scuze daca voi abuza. Dar, nu rezist impulsului interior de a ma spovedi d-voastra, cu inima deschisa, cum se spune.
Copilaria a inceput pe malurile unei vai care se umplea cu apa iarna si primavara. Vara seca, se reumplea numai cind veneau ploile. Cervenita se numea, iar casa parinteasca era asezata pe deal cu o priveliste minunata. Copilaria mi-a fost modelata de educatia, de increderea parintilor mei care mi-au marcat calatoria in viata. Mai ales, dimensiunea umana a experientei unei persoane care s-a nascut, a studiat si a lucrat la locul potrivit, in momentul potrivit si care le-a facut pe toate, cu pasiune si entuziasm. Cit au fost in viata, parintii mei mi-au fost tot timpul o sursa de dragoste, de indemn si de sprijin moral. Lor le datorez mai mult decit as putea spune in toate cuvintele din lume.
Jocurile si preocuparile mele nu semanau in niciun fel cu cele ale copiilor de acum. Va trebui sa se tina seama de aceasta extravaganta mutatie a societatii, produsa de un proces stiintific si de mistificare, care incurajeaza lipsa de imaginatie, facind din cei mai mici sluga sau victima unui complex de mecanizari, care transforma participarea intr-o prezenta pasiva. Noi ne inventam jocurile, le admiteam pe cele traditionale, ca stimulent, ca de exemplu, coarda si turca. Dar ne inventam sau ne realizam jucariile. Fetele isi confectionau papusile; primul pistol mi l-am facut singur din teava de lemn de soc cu gloante din cilti introdusi pe teava si presati. Faceam sfirleze, avioane, vapoare, arce din crengi de corn si sagetile corespunzatoare. Coceam dovleci si porumb toamna, pe cimp, si nici nu stiti cit de bune sunt porumbul copt la jar si dovleacul copt prin acoperire cu jar.

Am invatat sa iubesc cartea
La scoala primara ne confectionam singuri betisoarele cu care invatam sa facem socoteli, machete de mori de apa din jumatate de coaja de nuca, cosuri din papura, impletituri din paie de griu si ovaz si multe altele care ne cultivau imaginatia, indeminarea si ne dadeau satisfactia realizarii unor lucruri utile. Foarte placut era cind, prescolar fiind, mama ne lua cu ea cind inalbea pinza pe malul apei, punea la uscat cinepa murata si inul sau cu animalele pe dealuri si vai cind cinta din frunza si cosea.
În piriul Husnita – el delimita intr-un fel satul Lac, unde m-am nascut, si satul Valea Ursului, unde am facut scoala primara – am invatat singur sa inot, in locuri in care apa facea ochiuri mai adinci. Acest piriu, afluent al Motrului, constituia o atractie in timpul verii cind umblam descult si cu pantaloni scurti. Pe valea acestui piriu trec magistrala de cale ferata si soseaua nationala dintre Bucuresti si Timisoara. Am mincat multe feluri de peste din riurile si lacurile lumii, dar am ramas la parerea mea de la inceput, ca plevusca din Husnita pescuita de mine, uneori impreuna cu varul meu Nicu, si gatit de mama, e cel mai savuros peste din lume. La fel, minatarcile din padure, puiul fript in tigaie, cu ceapa sau pe gratar, ori muschiul si cirnatii de porc conservati in untura.
N-am facut scoala primara in satul natal, ci in cel vecin, satul de unde era mama mea, care, despre invatatorii Dacia si Dumitru Cercel, care fusesera si invatatorii ei si pe care ii venera, spunea ca din miinile lor „ies copiii buni“. În tot timpul cit am fost elevul lor nu am avut niciun motiv sa ma indoiesc de afectiunea si calitatile lor. Ce m-au invatat ei, alaturi de educatia primita in familie, reprezinta temelia activitatii mele profesionale.
Cind am inceput sa umblu la scoala eram ageamiu ca si ceilalti. Începeam de la acelasi nivel. Avem tablita si abecedar ca toti copii. De caiete si carti am avut parte mai tirziu. Bunicii din partea mamei la care stateam nu se amestecau in treburile mele scolaresti. Constiincios, imi faceam lectiile singur, ei niciodata nu ma intrebau nimic si nici nu ma controlau. Avusesera noua copii si cred ca nu mai aveau resurse si taria sa se ocupe si de mine, mai tirziu si de fratele meu mai mic. Bunicul, fost picher de drumuri si sosele, inalt, cu o mustata respectabila, figura statuara, cu ceas Paul Garnier si lant gros purtat la vesta, impunea respect, cerea disciplina. Aprecia munca, mai ales corectitudinea. Niciodata nu i-am dat ocazia sa-mi faca observatie. De bunica eram mai apropiat pentru ca ea era blinda si ingaduitoare.
La sfirsitul clasei intii am cunoscut alta fata a bunicului in raporturile cu mine: mindria ca am luat premiul intii si faptul ca, indirect, m-a facut sa inteleg performanta si spiritul competitiei. Nu era ceva nou pentru mine pentru ca mama mi-l cultiva de cind am inceput sa vorbesc si sa inteleg unele lucruri. Începind din clasa a doua eram frecvent numit monitorul claselor I-IV, cind lipsea doamna invatatoare. Atunci am simtit, pentru prima data, o responsabilitate oarecum oficiala pe linga cele pe care le aveam in gospodarie.
M-am desprins, cu greu, de locurile copilariei, de locurile unde, in urma cu aproape 2000 de ani, se confruntau fortele cu pretentii de domanatie mondiala ale romanilor cu cele ancestrale ale dacilor.
Voi aminti ca un inaintas din partea tatalui a fost ceaus in oastea lui Tudor Vladimirescu si altul primar al comunei, iar despre satul si locurile natale se vorbeste in documente semnate de Mihai Viteazul si in cartile scrise de Bibesti. Prin literatura lui Proust, localitatile Corcova si Strehaia din apropiere sunt cunoscute pe plan mondial.

Desprinderea de copilarie
Ajuns la Bucuresti, s-a deschis o lume noua pentru mine. Conditiile de viata devenisera in vreme de razboi foarte grele. Cozi interminabile, mai ales la brutarii, unde piinea se obtinea cu mare greutate, era necoapta si facuta din faina amestecata cu malai. Interveneau alarme aeriene noaptea, iar eu eram singur in locuinta extrem de modesta din cartierul Giulesti, strada Flaminda nr. 100. Se simtea atmosfera razboiului.
În acest cartier traiau oameni foarte modesti, unii originari din satul meu sau din satele vecine. Cei mai multi lucrau la calea ferata. Strazile erau animate de cei cu cobilitele ce-si laudau strident produsele pe care le vindeau. A fost cartierul cel mai bombardat la 4 aprilie 1944. Se afla in apropierea caii ferate – obiectivul acelui bombardament si al celor ce au urmat.
Mi-am dat seama ca intram intr-un univers deosebit, in care ma vedeam, deodata, incarcat de raspunderi si de necunoscut. Eram ca o picatura in ocean si valurile ma puteau indrepta in orice directie.
Ma prezentam in fata viitorului cu o calimara in forma de paharel cu buza rasfrinta spre interior si cu un toc cu penita. Nu mai tin minte daca hirtia am adus-o eu sau daca ne-a dat-o scoala. La examenul din toamna, la care m-am prezentat, erau locuri libere numai la liceele la care nu se completasera in vara si am avut unele dificultati. N-am inceput anul scolar la un liceu pe care l-as fi dorit, gasit de mine intr-un ziar. Eu, care nu citeam ziare. Din cind in cind, rasfoiam revista Albina, o publicatie care se adresa celor de la sate. Îmi amintesc si acum de aceasta publicatie, condusa un timp de Barutiu Arghezi, si mai ales cind se ocupa de ea prietenul meu, poetul Ion Banuta, in anii ’70. Profesorul de matematica, dupa primele ore din clasa intii, m-a numit sef de clasa, m-a sfatuit sa ma mut la Liceul Mihai Viteazul, al carui elev am devenit in anii urmatori. Profesorul Dumitru Marcu, cum se numea, a avut dreptate. Pentru ca din premiant la liceul respectiv, am ajuns pe la mijlocul clasei la Liceul Mihai Viteazul, si mi-a trebuit ceva timp ca sa ma pozitionez printre elevii buni din clasa.
La Liceul Mihai Viteazul dascalii erau buni. Drept dovada, majoritatea lor au ajuns profesori universitari, cum au fost cei de matematica – Virgil Claudian, Constantin Ionescu-Bujor, Gheorghe Simionescu, cel de geografie – Mihail Constantinescu, de istorie – Dumitru Tudor, originar din zona mea natala, si multi altii. Majoritatea o formau profesorii, fii ai satului. Era perioada de glorie a acelei pleiade de intelectuali, obisnuiti cu greutatile si rigoarea, ceea ce ne pretindeau si noua. Erau severi, iar notele date de ei, de regula, mici. Rar se dadeau note de noua sau zece.
Este stiut. Calitatea unei scoli o determina profesorii.
Fiind o perioada de transformari, se derula reforma invatamintului prin care s-au desfiintat liceele particulare si cele militare. Clasele s-au inmultit, compozitia acestora a variat si nu-mi mai amintesc toti colegii. Pe de alta parte, relatiile cu colegii nu puteau fi aduse la un numitor comun. Majoritatea lor erau din Bucuresti, multi din ei fii ai negustorilor din Obor. Unii erau din mica burghezie, dar nu atit de saraci ca mine. Nu se facea nicio deosebire intre noi si cei de alte nationalitati, cu toate ca ei aveau parinti cu posibilitati, care le ofereau, in paralel, o pregatire suplimentara. De unii dintre ei mi-e drag sa-mi amintesc. În liceu, nu am fost tocilar, pentru ca nu era in firea mea si nici nu aveam carti. Învatam dupa notite si in clasa. Ca orice elev, aveam materii care imi placeau mai mult, cum erau matematica – care, cred eu, m-a invatat sa gindesc – istoria, geografia, si altele mai putin, cum era chimia.
Îmi pare rau ca atitia dintre colegii si prietenii din liceu nu mai sunt. Foarte rar pe unii ii intilnesc, dar nu-i recunosc, iar pe altii ii stiu, dar nu-i regasesc. Am fost coleg de clasa cu Sorin Stati. Recunoscut om de stiinta in domeniul lingvistic, profesor universitar stralucit in Romania si Italia. A devenit mai tirziu membru de onoare al Academiei Romane. Amintesc pe profesorul universitar Radu Florescu, director al Directiei Monumente Istorice din Ministerul Culturii si director al Muzeului National de Istorie, pe scriitorul ?tefan Iures si pe compozitorul ?tefan Zorzor. Din seria mea au fost multi colegi care s-au remarcat pe plan intern si peste hotare in aproape toate domeniile.
Pe mine ma cunosteau profesorii ca pe un elev bun si cuminte. Eram si seful clasei. Cu toate acestea, nu mi-a fost usor. În final, am realizat ca liceul a ramas in amintire si gindurile mele s-au indreptat catre facultate.

Optiunea pentru... „Chefere“
Pregatirea imi permitea sa ma orientez atit catre domeniul umanist, cit si spre cel tehnic. Pina la urma, m-am decis catre cel tehnic, influentat fiind si de sfaturile unchiului Ilie, fratele mai mare al tatalui meu, care mi-a spus ca e bine la „Chefere“. Asa am ajuns la Institutul de Cai Ferate, institutie de invatamint superior tehnic infiintata in 1948. La materiile de pregatire inginereasca de baza erau profesori celebri de la Politehnica din Timisoara si Bucuresti, dintre care amintesc pe profesorii Stoenescu, Ghermanescu, Sudan, Remus Radulet, Zaganescu, Manolescu si altii. Dupa examenul scris, la cel oral prima proba era la matematica, cu profesorul Cahane, la care, dupa rezolvarea unui exercitiu complex fara a folosi niciun instrument de scris, a urmat o discutie despre liceul si profesorii pe care i-am avut. Am trecut la proba de fizica, unde profesorul Potop de la Universitate – care era si presedintele comisiei – mi-a pus o intrebare din electricitate, la care trebuia sa raspund prin da sau nu. Am dat raspunsul potrivit. Examenul nu a mai continuat, el a solicitat comisiei sa nu mai piarda timpul cu mine si asa am ajuns student.
În cei patru ani de studentie n-am avut dificultati deosebite, am avut bursa de merit si, in acest fel, mi-am mai atenuat lipsurile materiale. La reuniunile studentesti, pina am invatat sa dansez, am stricat multi pantofi ai colegelor. La vals, e drept, aveam sprijinul unui coleg care intotdeauna era atent si ma salva.
Examenul de stat (ca si admiterea) a avut ceva deosebit. Cu citeva zile inainte de a-mi veni rindul, m-am dus sa ma interesez de cum merg lucrurile. Decanul facultatii, care era si membru in comisie, ma vede pe culoar si ma cheama sa intru la examen. Am protestat, spunind ca eu sunt programat peste trei zile. Protestul nu a avut niciun efect. Am intrat, am dat examenul la care, pe linga sustinerea proiectului, in prealabil, se facea o verificare a cunostintelor de baza incepind cu anul I. Am raspuns atit la probele de verificare a cunostintelor de baza, cit si la intrebarile legate de proiect si, in final, am primit felicitari de la comisie si aplauze din partea asistentei.
În drum spre casa am simtit ca imi este frig si am constatat ca aveam camasa uda. Eram in februarie 1955.

Primii pasi intr-o profesie de care sunt mindru
A urmat repartitia in productie si stagiul pe care l-am facut executind, pe proprie raspundere, toate functiile de executie din specialitate, ceea ce mi-a fost foarte folositor in cariera mea feroviara. Odata terminat stagiul, a urmat repartitia pe post de inginer, initial la Constanta – Oras, apoi la Buzau, promovat la conducerea triajului Ploiesti, seful complexului Palas Constanta si Port, coordonatorul activitatii feroviare din Dobrogea si Baragan si, dupa aceea, director al Circulatiei si Planului de Transport, cel mai greu si de mare raspundere post din calea ferata din acea vreme.
Dupa un an, respectiv in urma cu 48 de ani, la virsta de aproape 32 de ani, la 5 ani dupa terminarea stagiului, eram numit adjunct al ministrului din Ministerul Transportului si Telecomunicatiilor, avind ca sarcina conducerea Cailor Ferate Romane, sectorul de transport care ducea greul la acea data, cele rutier, aerian, fluvial si naval fiind la inceputul dezvoltarii lor si aveau activitati reduse.
Calea ferata insasi, cu o dotare insuficienta si invechita si cu o infrastructura necorespunzatoare, era aproape sufocata de sarcinile ce le avea din partea unei economii in dezvoltare rapida. La aceasta se mai adaugau si cerintele mari la export si import.
Modernizarea Caii Ferate Romane s-a facut mai tirziu decit in alte tari. Una dintre cauze a fost razboiul, cu urmarile lui. Nu trebuie uitat de prodigiosul avint al mijloacelor de transport si de comunicare care au schimbat radical lumea in care traim, mai ales in a doua jumatate a secolului trecut. Fireste, in acest sens pot sa afirm ca, in perioada respectiva, omul de stiinta si inginerul au jucat un rol mai important decit omul politic.
(Continuare in numarul urmator)

Mihai Mihaita
14 septembrie 2010

Reflectii despre sansa si nesansa, despre reusite si esecuri
La implinirea virstei de 80 de ani, presedintele AGIR, vicepresedinte al ASTR, are, fireste, ce sa comunice contemporanilor si, neindoios, generatiilor care vor urma. O confirma, chiar in pagina de fata, marturisirile de la manifestarea ce i-a fost dedicata. Inevitabil, in spatiul unei publicatii de profilul Universului ingineresc se pot consemna doar esentele; faptele si datele biografice se sublimeaza, estompind detalii care, de cele mai multe ori, constituie savoarea unor amintiri. Remarca ne este prilejuita de consistentul interviu – 271 de pagini – pe care sarbatoritul l-a acordat inginerului publicist si diplomat Neagu Udroiu. Acest substantial document de viata este inclus in impresionantul volum intitulat Destin si datorie, aparut in Editura AGIR. Nu ne vom referi la marturisirile prof. univ. onorific dr. ing. EurIng Mihai Mihaita, deoarece numai lecturarea lor poate sa dea masura exacta a ceea ce, in prefata, ne comunica intr-o maniera in care sinceritatea este dublata de o usoara mihnire: „Cred ca am reusit sa conserv in suflet o parte din propria-mi copilarie ca o raza de lumina, de regenerare sufleteasca si de rezistenta impotriva raului, a uritului din jur. ?i ca sperantele nu m-au parasit“.
În aceeasi prefata, intitulata sugestiv Introducere la un exercitiu de memorie, mai spune ceva extrem de important, si anume ca „au loc“ in sufletul sau „toti cei carora le-a simtit respiratia“ si, in acest sens, mentioneaza profesorii sai, ceferistii in mijlocul carora s-a implinit profesional, informaticienii alaturi de care a desfasurat o veritabila activitate de pionierat, colegii din AGIR si ASTR. Multi dintre ei sunt prezenti in volumul pe care il recenzam cu amintiri personale si aprecieri cu un grad inalt de generalizare, in legatura cu sarbatoritul. Este un florilegiu de personalitati (cu imprejurarile evocate si functiile autorilor) si a caror mentionare ar ocupa mai mult de o jumatate de pagina din publicatia noastra. Nu-i vom aminti si dintr-un alt motiv. Fiecare marturie, indiferent de locul pe care autorul il ocupa in ierarhia sociala, are incarcatura ei specifica de sentimente si orice consemnare seaca de nume si functii este cu totul insuficienta pentru sublinierea mesajelor pe care le contine. Vom opera, totusi, o derogare, de data aceasta pe baza de criterii strict stiintifice, si anume pretuirea pe care au acordat-o si o acorda lui Mihai Mihaita membri ai Academiei Romane si colegi din conducerea ASTR, si anume regretatul academician Radu Voinea, academicienii Gleb Dragan, Marius Peculea, Ion Bostan, membrul de onoare al Academiei Romane, Mircea Petrescu.
Pe parcursul a peste 150 de pagini sunt incluse marturii de mare valoare sentimentala, dar si istorica, pentru ca, in diferite momente ale vietii si activitatii prof. univ. onorific dr. ing. EurIng Mihai Mihaita, s-au petrecut evenimente de seama, incepind cu „destinul“ cailor ferate din tara noastra, precum si la nivelul intregii societati. Locul si rolul ocupate de sarbatorit au fost remarcabile si, din acest motiv, amintirile despre omul, profesorul, cercetatorul si militantul pe tarim civic Mihai Mihaita permit cititorului sa cunoasca o deosebit de framintata perioada a istoriei nationale. Nu este vorba aici despre relatarea „seaca“ a unor evenimente, ci mai ales despre modul in care protagonistii le-au perceput si le lasa drept marturie documentara pentru cei ce vor sa vina.
Desi au alcatuit „doar“ o patrime dintr-o viata de munca asidua, in diverse domenii, ce fac cinste oricarui inginer, cele doua decenii de dupa radicala schimbare din decembrie 1989 capata o semnificatie deosebita in amintirile cuprinse in volum, deoarece se leaga de reinfiintarea AGIR, de constituirea ASTR, Mihai Mihaita dind in acesti ultimi ani o proba dintre cele mai dificile de personalitate angajata in faurirea unui destin national consonant cu vremurile pe care le traim, cu provocarile carora trebuie sa le facem fata.
Sunt tot atitea indemnuri de a citi impresionantul volum generator de satisfactii pentru toti cei care doresc sa cunoasca si sa inteleaga ce inseamna, ingemanate, destinul si datoria.