RECONSTRUCTIA PETROCHIMIEI DIN ROMANIA

1. INCEPUTURILE
Cuvantul petrochemicals a aparut in anii 1930 – 1940 in SUA, cuvant care numea produsele provenite din petrol, in timp ce in Anglia a continuat sa se foloseasca petroleum products in paralel, multa vreme, cu denumirea prescurtata de mai sus. Indiferent de numele folosit, cele doua denumiri sugereaza schimbarea materiei prime pentru obtinerea anumitor produse chimice de origine organica.
Dintre cele trei motoare principale ale ridicarii oricarei industrii – materiile prime, piata si tehnologiile – disponibilul de materie prima depaseste cu mult in importanta evolutia tehnologiilor si cerintele pietei. Atunci cand petrolul si gazele au devenit preponderent disponibile in SUA, in cantitati suficiente si la preturi mai scazute, sursele anterioare – carbunele, alcoolul etilic si gazele de cocserie – au fost treptat abandonate de catre industria organica.
Desi inceputurile industriei petrochimice se considera indeobste a fi creatia companiilor americane intre anii 1930 – 1940, companii care dispuneau de bogate rezerve de petrol si gaze in Golf, originea acestei dinamice industrii se regaseste mai curand in Europa si in special in Germania perioadei antebelice. Multe dintre produsele petrochimice au fost obtinute in Germania, dar din alte materii prime decat petrolul, cum sunt: chimizarea carbunilor, gaze de cocserie, acetilena si alcool etilic.
Au fost astfel fabricate: fenol in 1901 – procedeul Rashing, tetra clorura de carbon in 1903 – procedeul Griesheim Electron, tricolor etilena in 1908 – procedeul Wacker, etilena in 1913 – procedeul Griesheim Electron, etilen oxid in 1916 – procedeul BASF, acetaldehida in 1916 – procedeul Hoechst, metanol in1923 – procedeul BASF, clorura de vinil in 1930 – procedeul Wacker si inca multe alte produse organice de baza.

2. VAE VICTIS
Dupa capitularea neconditionata a Germaniei din anul 1945, un numar insemnat de fabrici chimice din Germania de Vest – Leverkuesen, Frankfurt si Ludwigshafen – specializate in productia de materiale plastice, au cazut in zona de influenta a Trupelor Aliate (SUA, Anglia, Canada si Franta), iar cele din Germania de Est – Leuna-Merseburg, Schopau si Wolfen – profilate pe ingrasaminte chimice, soda carbonata si metale speciale, au intrat in zona de influenta ruseasca.
Asa se face ca imediat dupa terminarea ostilitatilor, companiile americane, engleze si canadiene, cu acordul guvernelor respective, au trimis in Germania echipe mixte de specialisti in chimie, unii dintre acestia fiind inca in haine militare, pentru a invata cum au reusit nemtii sa functioneze si sa furnizeze produse chimice de interes strategic in timpul razboiului. In 1945, echipe combinate din experti militari in chimie, din SUA si Canada, asa-numitele echipe CIOS (Combined Intelligence Objectives Subcommittee) au descins in Germania, unde au inspectat uzinele Buna si Chemische Werke Hulls, din Grupul I. G. FARBENINDUSTRIE, iar echipele BIOS (British Intelligence Objectives Subcommittee) au inspectat uzinele chimice din Grupul Ruhrchemie - Oberhausen –Holten.
In zona de est a Germaniei, evenimentele s-au desfasurat de o maniera mult mai hotarata, eufemistic vorbind: ocupantul sovietic a purces la relocarea din Leuna in Rusia a unor instalatii petrochimice intregi, impreuna cu toata documentatia de proiectare, dar si cu expertii germani necesari pentru operarea instalatiilor stramutate.
In alta zona din est ocupata de rusi, Romania, sovieticii au procedat intr-un mod formal mai elevat, dar cu aceleasi efecte. Ca urmare a intelegerii secrete incheiata intre Marii Aliati in vara anului 1944 la Moscova, s-a semnat acordul de procentaj prin care tarile din estul si centrul Europei intrau in sfera de influenta a Rusiei comuniste si drept urmare, Rusia a preluat in cateva luni controlul asupra Romaniei si implicit asupra petrolului romanesc. La 18 iulie 1945, prin Decretul Lege nr. 573 emis de Guvernul Romaniei si publicat in Monitorul Oficial nr. 161 din 19 iulie 1945, s-a hotarat ca toate actiunile petroliere care au apartinut persoanelor fizice sau juridice de nationalitate germana de pe teritoriul Romaniei sa treaca in patrimoniul URSS, pentru acoperirea daunelor de razboi: 11 rafinarii de petrol, printre care Concordia, Petrol Blok, Buna Speranta si multe altele.
Pentru cosmetizarea politicii duse de sovietici in domeniul petrolier, Rusia a initiat si implementat SOVROMPETROL (1945 – 1955), care lasa iluzia unui parteneriat strategic cu statul roman in domeniul petrolier, parteneriat in care sovieticii au adus drept contributie numai ceea ce expropriasera de la nemti pe teritoriul romanesc, iar Romania a pus la bataie tot petrolul din zacaminte si doua mari rafinarii de petrol: Creditul Minier de la Brazi si Redeventa.
Cat de strategic a fost Sovrompetrol, ca de altfel si toate celelalte sovrom-uri din alte ramuri industriale, ne marturiseste chiar primul om de stat al acelor vremuri – Gheorghe Gheorghiu Dej, Secretar General al CC al Partidului Comunist Roman, care cu ocazia vizitei facute in Romania de catre John Gollan, Secretarul General al Partidului Comunist din Anglia, din 7 – 8 aprilie 1964, a facut urmatoarea apreciere: „Noi am avut experienta cu intreprinderi comune cu capitalistii si am avut experienta si cu Uniunea Sovietica. Aici numai Patriarhia nu era SOVROM. Au mers atat de departe, incat au pus chestiunea si au obtinut sa creeze asa-numitele societati mixte romano-sovietice fara sa aduca niciun fel de capital. Spuneau: sa-mi dati cu chirie, in arenda ... daca nu iesea beneficiu, si cea mai mare parte din intreprinderi nu dadeau beneficiu, era un nivel foarte scazut, trebuia sa luam de la buget, sa luam impozite directe sau indirecte si sa alocam o parte din buget pentru a acoperi pierderile, pentru a da beneficii, cum scria in Conventie. Si aceasta suma daca era 100 de lei de la populatie, o puneam aici, spuneam ca este beneficiu, ii dadeam partenerului 50, luam 50 si ii puneam dincolo, adica transformam 100 in 50. Era o afacere buna. Poporul nu stia asta. Si trebuia sa si laudam aceste intreprinderi …“

3. GLORIA VICTIS
Simpla existenta a petrolului nu se constituie in explicatia majora a dezvoltarii impetuoase a petrochimiei din SUA dupa anul 1920, mai ales ca petrolul se compune in buna masura din hidrocarburi saturate alifatice, naftenice si din aromatice, mai putin reactive, ca materii prime petrochimice. De abia dupa dezvoltarea tehnologiilor specifice pentru fabricarea hidrocarburilor nesaturate, olefinele: cracarea termica – Dubbs 1920, piroliza hidrocarburilor – Union Carbide 1925, cracarea catalitica in strat fix – Houdry 1930, cracarea catalitica in strat fluid – Standard Oil 1942, putem vorbi de inceputurile erei petrochimiei.
Retrospectiv, patru mari companii americane au constituit repere si au avut o contributie majora in dezvoltarea petrochimiei in SUA: Union Carbide, Shell Development, Dow Chemical si Standard Oil, New Jersey. Pornind de la propriile dezvoltari de procese, dar mai cu seama de la informatiile tehnice si stiintifice pe care echipele CIOS si BIOS le-au obtinut din Germania de Vest la sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, companiile americane au dezvoltat procedee petrochimice moderne pe care le-au brevetat si apoi le-au vandut de preferinta in Anglia si catre unele tari din Europa de Vest, printre care Germania.
Companiile din Europa de Vest s-au intors la aranjamentele de dinaintea declansarii razboiului privind impartirea pietelor de desfacere, a zonelor de influenta, pentru ca aceasta era lumea afacerilor pe care o stapaneau. Curand ia nastere Comunitatea Economica Europeana care adopta legile antitrust, destul de apropiate de cele americane, si nu a luat prin surprindere pe nimeni startul in forta pe care l-au luat companiile americane, care devin producatori dominanti in petrochimie, in conditiile in care rafinariile de petrol si instalatiile chimice din Europa (Germania, Italia, Romania) si din Japonia au fost in mare parte distruse de bombardamentele aviatiei americane.
Desi Anglia nu a fost invadata niciodata, iar Franta, Belgia si Olanda au intrat in zona de influenta a americanilor, industria acestor tari nu a fost reconstruita timp de cativa ani buni, pana la aplicarea Planului Marshall, cunoscut sub denumirea de Programul de Ajutor Economic ERP, destinat aliatilor europeni din cel de Al Doilea Razboi Mondial.
Pe 5 iunie 1947, intr-un discurs rostit in Aula Universitatii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunta lansarea unui vast program de asistenta economica destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stavili extinderea comunismului, fenomen pe care el il considera legat de problemele economice. La 19 iunie 1947, ministrii de externe francez (Georges Bidault) si britanic (Ernest Bevin) semneaza un comunicat prin care invita 22 de state europene sa trimita reprezentanti la Paris pentru a schita un plan de reconstructie europeana. Etichetand Planul Marshall drept „imperialism economic american“, Moscova a interzis tarilor satelite sa participe la Conferinta de la Paris. Sovieticii considerau ca acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a tarilor din sfera sa de influenta si la pierderea avantajelor politice si strategice dobandite de Kremlin in Europa Centrala si de Est la sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Planul Marshall reprezinta extensia in domeniul economic a Doctrinei Truman.
Apare evident ca un numar de circumstante combinate au permis „boom-ul petrochimic“ din anii 1955 – 1960, circumstante dintre care mentionam:
• Pretul scazut al petrolului, fiind inca departe de crizele de petrol si amenintarile teroriste din zilele noastre;
• Disponibilitatea consultarii know-how-ului german, odata cu publicarea rapoartelor CIOS si BIOS si acumularea de cunostinte tehnologice din timpul razboiului au permis intrarea pe piata petrochimiei a noilor investitori in producerea de olefine, butadiena, etil-benzen, stiren, polistiren;
• Posibilitatea cumpararii de catalizatori, impreuna cu instructiunile de folosire a acestora in procese petrochimice si combinarea acestora cu o pregatire adecvata de inginerie chimica au permis proliferarea si construirea de noi unitati industriale;
• Aparitia firmelor licentiatoare de procese tehnologice si de inginerie petrochimica si separarea acestora intr-o oarecare masura de producatorii industriali au condus la cresterea competitivitatii in domeniu si la largirea cercului de producatori.
R. F. Germania a fost printre primii care au preluat tehnologii si licente petrochimice din SUA, le-a perfectionat, reindigenizat si apoi le-a utilizat in reconstructia propriei industrii.

4. IN PAS CU LUMEA
Romania a dezvoltat o productie chimica proprie inca din 1908, cand s-au efectuat sapaturi la Sarmasel in Transilvania, sapaturi care vizau zacaminte de potasiu, dar la adancimea de 22 metri s-a descoperit metan de puritate foarte ridicata. Ulterior, in 1917, metanul a fost folosit pentru fabricarea cianamidei de calciu, un ingrasamant chimic, in 1922 – ´25 s-a obtinut amoniac la uzina Nitrogen din Tarnaveni, prin tratarea cianamidei de calciu cu apa la presiune ridicata in mediu alcalin, iar in 1936 la Copsa Mica s-a construit prima fabrica de negru de fum din Europa.
Situata in spatele cortinei de fier, Romania, ceva mai tarziu fata de tarile vest-europene, a fost totusi prima tara din est care a initiat si realizat proiecte petrochimice moderne, incepand din anii 1960.
Dupa un inceput mai timid din anii 1955 – 1960, cu instalatiile de la Buciumeni si Brazi, urmeaza constructia marilor combinate petrochimice, amplasate de regula langa rafinariile de petrol, cu care au fost integrate organic prin schimbul de materii prime si valorificarea produselor secundare. In ordinea cronologica a punerii in functiune a acestora, au aparut: Combinatul de Cauciuc Sintetic (CAROM) – Rafinaria (Rafo) Onesti, Combinatul Chimic Borzesti (Chimcomplex), Combinatul Petrochimic Brazi (Petrobrazi) – Rafinaria Brazi, Combinatul Petrochimic Pitesti (Arpechim) – Rafinaria Pitesti, Combinatul Chimic Ramnicu Valcea (Oltchim), Solventul Timisoara, Combinatul Petrochimic Teleajen (Petrotel) – Rafinaria Teleajen si Combinatul Petrochimic Midia (Rompetrol Petromidia) – Rafinaria Petromidia.
In perioada 1960 –1989, petrochimia din Romania a cunoscut o dezvoltare continua, ajungand sa fie cea mai dezvoltata ca nivel tehnologic si capacitate de productie, din blocul tarilor comuniste din Europa Centrala si de Est (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia).
O comparatie intre nivelul capacitatilor productiei petrochimice din Romania anilor 1990 si 2007, pe de o parte, si al tarilor vecine din Europa Centrala si de Est se prezinta in tabelul de mai jos.
Examinand datele din tabel rezulta ca in perioada 1990 – 2007 petrochimia din Romania a fost practic desfiintata ca ramura industriala, desi dispunem de resurse de petrol si de o indelungata traditie, de peste 60 de ani, in timp ce Ungaria, Polonia, Cehia si chiar Slovacia si-au dublat sau chiar triplat productia petrochimica, in ciuda faptului ca in Panonia nu au existat niciodata rezerve de petrol, iar cele din Galitia s-au epuizat inca din anii 1900 – 1910.

5. PROPUNERI LEGISLATIVE
Ingrijorati de disparitia petrochimiei, dupa ce in decursul anilor 1990 – 2007 am incercat sa sensibilizam, in nenumarate ocazii, institutiile statului dar si pe noii proprietari ai rafinariilor de petrol asupra lipsei unei strategii de revitalizare a petrochimiei, am ajuns la concluzia initierii unei legi care sa faciliteze reconstructia petrochimiei.
In acest scop a avut loc Masa rotunda cu tema Reconstructia petrochimiei romanesti din data de 6 martie 2008, organizata de ASTR, AGIR si Societatea de Chimie.
Cu aceasta ocazie a fost prezentata situatia la zi a petrochimiei din Romania, precum si propuneri de masuri legislative pentru reconstructie, de natura legislativa, fiscala, cercetatre-dezvoltare si invatamant.
Au fost invitati sa participe la aceasta dezbatere reprezentanti ai Parlamentului, Ministerului Economiei si Finantelor, Consiliului Concurentei, prefectii si presedintii Consiliilor din judetele care au in functiune rafinarii de petrol si unitati chimice: Arges, Ramnicu Valcea, Bacau, Constanta, Prahova, actualii proprietari ai schelelor si rafinariilor de petrol (OMV-Petrom, Rompetrol, Lukoil, Rafo Onesti), institute de cercetare – dezvoltare, universitati politehnice de prestigiu, patronatele din petrol-petrochimie, precum si specialisti de seama din domeniu.
In continuare se prezinta expunerea de motive si propunerile de modificare a legii actuale a petrolului, destinate sa fundamenteze o strategie nationala in domeniu.

MODIFICARI PROPUSE pentru
LEGEA PETROLULUI nr. 238 din 7 iunie 2004
Expunerea de motive
Au fost examinate:
1. Legea petrolului nr. 134 din 29 decembrie 1995
2. Legea minelor nr. 61 din 5 martie 1998
3. Ordonanta Guvernului nr. 55 din 14 august 2003 – privatizare Petrom
4. Legea petrolului nr. 238 din 7 iunie 2004
5. Legi similare din tari cu traditie in petrol-petrochimie
Pana in anul 1995, regimul legislatiei fundamentale din domeniul petrolului a ramas cel mostenit dinainte de 1989. Un prim pas a fost facut in anul 1995, cand a fost adoptata Legea petrolului nr. 134 din 29 decembrie 1995, lege care in mod surprinzator a precedat aparitia Legii minelor.
Legea minelor nr. 61, din care a fost exclus petrolul, a aparut abia la 5 martie 1998, desi zacamintele de aur, de argint si de alte resurse minerale erau cel putin la fel de importante ca si petrolul.
Este adevarat ca prin Legea petrolului nr. 134 din 1995 se abroga legea anterioara a petrolului din 1942, dar ceea ce surprinde este faptul ca nu se abroga si legislatia de profil elaborata de regimul comunist si cuprinsa in Legea nationalizarii din 11 iunie 1948.
Noua Lege a petrolului si ultima de care dispunem in prezent are nr. 238 si a aparut in 7 iunie 2004. Ea nu difera mult de Legea nr. 134 din 1995 si este, in esenta, o completare a acesteia cu prevederile Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 47 din 2002, de modificare si completare a Legii minelor din 1998.
Sunt insa unele diferente semnificative fata de legile anterioare, astfel:
• Desi in Legea minelor din 1998 se precizeaza inca din preambul:
„Investitiile in domeniul minier sunt incurajate prin facilitati de ordin fiscal si administrativ, fiind libere de orice constrangeri in ceea ce priveste recuperarea investitiilor si utilizarea profitului realizat“, in Legea petrolului din 2004 se omite acest paragraf, desi petrolul este si el o resursa minerala si nu este cu nimic mai putin important in comparatie cu celelalte resurse minerale mentionate in Legea minelor.
• Durata licentei de exploatare mentionata in Legea minelor este de 20 de ani, cu drept de prelungire pe perioade de cate 5 ani, in timp ce legea actuala in vigoare a petrolului este mai darnica si prevede o perioada de 30 de ani, cu posibilitatea de prelungire de pana la inca 15 ani.
• In Legea minelor se prevede ca „activitatile miniere pot fi efectuate de persoane juridice dar si de catre persoane fizice, in timp ce Legea petrolului actuala acorda acest drept numai persoanelor juridice, restrangand dreptul la libera concurenta al persoanelor fizice.
• Niciuna dintre variantele Legii petrolului aparute dupa 1990 nu se refera la esenta domeniului, si anume la gradul de valorificare a petrolului, aceste legi fiind centrate in exclusivitate pe domeniile formale din up-stream, cum sunt:
1. Dispozitii generale
2. Dobandirea folosintei si accesul la terenurile pe care se efectueaza operatiuni petroliere
3. Regimul sistemului de transport national al petrolului si al conductelor magistrale care asigura transportul si tranzitul petrolului
4. Regimul concesiunilor zacamintelor petrolifere
5. Drepturile si obligatiile titularului
6. Tarife si redevente petroliere
7. Autoritatea competenta
8. Contraventii si infractiuni
9. Dispozitii tranzitorii si finale
Analizand legile petrolului anterioare, precum si legea in vigoare, constatam ca legiuitorul a avut in vedere numai operatiile de prospectiuni, explorare, exploatare a zacamintelor si transport al petrolului, lasand in afara prevederilor legii in discutie toate operatiile de valorificare a petrolului, efectuate in rafinariile de petrol si in petrochimie, precum si activitatile fundamentale evolutiei sectorului petrolier, si anume cele specifice legate de invatamant, cercetare – dezvoltare – proiectare.
Legea petrolului apare ca fiind scoasa din contextul general al Legii minelor si, in plus, fara referire la gazele naturale, altele decat cele asociate cu petrolul.
De altfel, studiind si alte legi similare, din tari cu traditie petroliera, legea petrolului apare in aceste tari ca o subdiviziune a legilor care privesc ansamblul Diviziei de Resurse Minerale, se refera la toate aspectele legate de petrol, inclusiv la masurile de siguranta in functionare si de evitare a contaminarii apelor freatice, la cele de protectie a mediului: aer, apa de suprafata si sol.
Este evident ca declinul productiei petrochimice de baza din Romania, comparativ cu nivelul pe care l-a avut in 1989 si mai cu seama in comparatie cu productiile realizate in prezent de celelalte tari din Europa Centrala, s-a datorat lipsei unei viziuni strategice adecvate.
Daca in 1989 Romania se afla la nivelul productiilor actuale ale unor tari din Europa Centrala, spre exemplu Ungaria, Polonia, Cehia, in perioada 1990 – 2007 Romania a decazut la nivelul Serbiei, fara sa avem insa un razboi civil si nici interventia NATO, perioada in care a fost bombardat Complexul Petrochimic de la Pancevo si alte zone industriale din Serbia.
Daca la cele prezentate anterior adaugam si faptul ca, spre deosebire de Ungaria, Polonia si Cehia, Romania dispune totusi si de unele rezerve de petrol, estimate la cca 200 milioane de tone, si de o productie anuala de cca 5 milioane de tone, rezerve care nu exista nici in Campia Panoniei si nici in Galitia, vom intelege mai bine necesitatea unei strategii nationale in reconstructia petrochimiei.
Rezulta de asemenea ca desi Ungaria, Polonia si Cehia importa intreaga cantitate de petrol prelucrat, mai cu seama din Rusia, aceste tari au inteles ca pe langa productia de carburanti sa valorifice o parte din petrol si in produse petrochimice pentru consumul propriu dar si pentru export, in timp ce Romania, desi dispune de o productie proprie de petrol, o transforma cu precadere in carburanti, din care o buna parte se exporta, fara sa valorifice superior petrolul in produse petrochimice, pe care de altfel le importam masiv pentru consumul intern.
Rezulta o pierdere dubla, din vanzarea carburantilor la export, in loc de produse petrochimice, dar si un dezechilibru al balantei de plati externe prin importul de produse petrochimice de baza, cum sunt: polistiren, polietilena, polipropilena, cauciuc sintetic si negru de fum pentru fabricile de anvelope, fenol, acetona, plastifianti si multe altele.
Desi in anul 2007, PIB estimat al Romaniei se ridica la 118,06 miliarde de euro, deficitul de cont curent in acelasi an este de 16,87 miliarde euro, adica cca 14,29 % din PIB, iar deficitul balantei de plati comerciale este de 17,58 miliarde euro – din care cca 1,2 miliarde euro provin din importul produselor petrochimice de baza. Deficitul arata ca din Romania au iesit cu cca 17 miliarde de euro mai mult decat au intrat, in special datorita cresterii importurilor, printre care si importul de produse chimice si petrochimice.
Tinand seama de acestea, propunem unele masuri destinate sa imbunatateasca legea actuala a petrolului, urmarind cu precadere valorificarea superioara a petrolului, indiferent de sursele de aprovizionare ale acestuia, din tara sau din import.
Propunerile de modificare au avut in vedere si prevederile Cap. IX. Dispozitii finale si tranzitorii, art. 6.1 din Legea petrolului nr. 238 din 7 iunie 2004, in vigoare, in care se stipuleaza:
„Acordarea facilitatilor de natura ajutorului de stat se face cu respectarea legislatiei din domeniul ajutorului de stat“, cu alte cuvinte nu se exclude ajutorul de stat pentru titularii unor acorduri petroliere.
Propunerile de modificare a art 6.1 si 6.2 preconizate de noi sunt de natura sectoriala, pentru ca vizeaza un domeniu de activitate bine delimitat – petrochimia, motiv pentru care forma si cuantificarea exacta a ajutoarelor vizate se vor determina in cadrul consultarilor dintre Ministerul Economiei si Finantelor, in calitate de furnizor de ajutor de stat, si Consiliul Concurentei, care va trebui sa acorde consultanta de specialitate, sa avizeze un proiect de schema de ajutor din punct de vedere al conformitatii cu legislatia europeana, proiect pe care il va trimite la Comisia Europeana pentru autorizare, in calitatea sa de Punct National de Contact in domeniul ajutorului de stat.
Abordarea obtinerii facilitatilor solicitate va trebui sa porneasca de la planurile de afaceri ale societatilor vizate si interesate, capabile sa dezvolte proiecte petrochimice, societati care trebuie sa se consulte cu MEF in vederea introducerii sumelor necesare in bugetul anului urmator. Discutia cu MEF este esentiala pentru ca acesta este furnizorul ajutorului de stat si va trebui sa redacteze un proiect de schema de ajutor regional pentru investitii, care apoi va fi notificat Comisiei Europene in vederea autorizarii.
In concluzie, obiectivul principal al prezentei propuneri de modificare a Legii petrolului il constituie „sustinerea de catre stat a investitiilor care vizeaza valorificarea superioara a petrolului in industria petrochimica prin acordarea de sprijin in conformitate cu legislatia comunitara in domeniul ajutorului de stat.“