English
La finalul anului trecut, arhitectul și inginerul constructor albanez Zhani Canco a vizitat sediul central al AGIR pentru a înmâna președintelui Mihai Mihăiță o lucrare consacrată celor mai importante date care definesc evoluția economico-socială a României. Cu acel prilej, și-a exprimat acordul de a informa și cititorii publicației Univers ingineresc despre vizita sa, expresie directă - cum a apreciat personal - a bunelor relații româno-albaneze. În cele ce urmează, redăm respectivul interviu.
Teodor Brateș: Cu siguranță, cititorii ar dori să afle câte ceva despre sursele interesului dvs. special față de România, interes care este reflectat pregnant în cartea pe care ați dedicat-o țării noastre.
Zhani Canco: Trebuie să precizez de la început că m-am format aici, în România, în meseria pe care o practic.
T.B.: Da, ați făcut parte din una dintre numeroasele generații de tineri albanezi care au învățat aici, în România, fapt care constituie o mărturie peste timp a bunelor relații între țările și popoarele noastre.
Z.C.: Așa este. România a devenit cea de-a doua mea casă. Menționez și în acest interviu, așa cum am scris și în carte, că primii tineri albanezi au venit să studieze în România în perioada 1925 - 1939. Au fost aproape 50. În a doua perioadă, 1948 - 1989, au învățat aici circa 300 de studenți... A treia perioadă, respectiv 1992 - 2018, s-a caracterizat printr-o creștere puternică a numărului de studenți din țara noastră, numărul lor ajungând la aproape 1500. În a doua perioadă, m-am numărat printre studenții albanezi din România și, astfel, cunosc bine cum s-au format ca specialiști la Universitatea din București, Institutul de Petrol și Gaze, Facultatea de Medicină și Farmacie, Politehnică, Institutele de Arhitectură, de Construcții, în minerit...
T.B.: La Institutul din Petroșani?
Z.C.: Nu, la Timișoara. În același interval au învățat aici, în România, atât în București, cât și în alte localități ale țării, conaționali ai mei care au devenit specialiști în agronomie și zootehnie, în economie, în diverse domenii ale artei, muzică, pictură, sculptură, precum și în educație fizică și sport.
T.B.: Revenind la dvs., vă propunem să detaliați modul în care v-ați format într-un domeniu de înaltă specializare, extrem de important pentru orice țară care și-a fixat drept obiectiv prosperitatea, în special pe calea dezvoltării economico-sociale.
Z.C.: Așa cum am mai menționat, am sosit aici, în București, în 1959. Am intrat prima dată cu surprindere în clădirea Institutului de Arhitectură. Frumoasă, foarte interesantă din toate punctele de vedere. Mai ales, am fost plăcut surprins de profesorii care mi-au predat prima dată desenul liniar, tehnic - profesorul Lupu, desenul ornamental - profesorul Simotta, sculptura - profesorul Georgescu. Mi-amintesc cu cea mai mare considerație și de foștii profesori Sudan - la matematică, Petrașcu, Rusu, Malinovski. Toți m-au ajutat să-mi însușesc cele mai moderne modalități de a construi frumos, eficient, sub toate aspectele.
T.B.: Și acum să trecem la capitolul următor... Este vorba despre cartea dvs. E un volum impresionant. Câte pagini are?
Z.C.: 500.
T.B.: Am văzut că este structurată foarte interesant, cu accent pe aspectul arhitectural, adică menționați un mare număr de edificii, cu denumirile lor, caracteristici, vârstă și stil, aici, în România.
Z.C.: Sunt patru capitole: în primul, se prezintă România cu datele fundamentale de istorie, de cultură; în al doilea se trec în revistă contribuțiile albanezilor la dezvoltarea unor domenii importante economico-sociale din România, cu evocarea unor momente bilaterale importante, inclusiv mișcările migratorii de acum câteva secole, se continuă cu evoluțiile din a doua jumătate a secolului al XX-lea și până în zilele noastre. În capitolul al treilea, se prezintă perioada de la 1948 până la 1989. A fost o perioadă complicată, atât pentru România, cât și pentru Albania, dar n-a fost o paranteză a istoriei. Și în acești ani, la dvs., ca și la noi, s-au înregistrat progrese în numeroase domenii. În acest context, țin să subliniez că 55 de albanezi au primit, în România, grade didactice și titluri științifice - profesori, doctori etc. În capitolul al patrulea, sunt prezentate peste 50 de profiluri ale unor albanezi care s-au specializat în România.
T.B.: Răsfoind cartea, constat că sunt foarte multe pagini dedicate unor orașe precum București, Oradea, Brașov, Iași, Constanța...
Z.C.: M-am oprit la aceste localități deoarece sunt reprezentative pentru multe domenii de activitate din România, dar, bineînțeles, am acordat cea mai mare atenție evoluției arhitecturii românești, care reprezintă o mare voce în spațiul european, cu mulți arhitecți care au efectuat studii în Franța, în Italia, în alte țări, dar care și-au pus în toate operele lor o netă amprentă în care se recunoaște identitatea națională, și aceasta începând cu Ion Mincu și Horia Creangă, continuând cu Petre Antonescu, cu Duiliu Marcu, cu Octav Doicescu. Multe dintre creațiile lor sunt însoțite de fotografii. Toate atestă legătura dintre arhitectura modernă și arhitectura populară românească...
T.B.: ...cu stilul brâncovenesc...
Z.C.: Evident, în primul rând cu stilul brâncovenesc. Drept rezultat avem de-a face cu o mare diversitate de stiluri, de soluții conceptuale și de execuție dintre cele mai interesante. Dacă privești cu multă atenție, vezi un set de elemente foarte caracteristice mai ales pentru anii 1930 - 1940, cu certe elemente populare, tradiționale.
T.B.: În cele ce urmează, vă rugăm să prezentați câteva date de ordin biografic care se înscriu tocmai, într-un mod organic, în istoria relațiilor româno-albaneze.
Z.C.: Bunicul meu, Visia Canco, care a trăit între anii 1863 - 1927, s-a stabilit în România, unde a desfășurat o activitate comercială în Ploiești... Unchiul meu, Vilitze Canco (1903 - 1990), a venit în România după ce a absolvit liceul în Albania. S-a aflat aici pentru o perioadă de zece ani. S-a reîntors în Albania, unde a deschis o librărie numită „Argus" și un cinematograf, „Gloria", în Tirana. Acolo a fost pentru prima dată prezentat un film românesc, în anul 1934. Mătușa mea Vasilika (1885 - 1948) s-a stabilit în România și a locuit la București și Ploiești. Vărul meu primar, de tată, Eftim Canco, a studiat dreptul în București, în anii 1930.
T.B.: Dar dvs. unde v-ați născut? În Albania?
Z.C.: În Albania, da. Întâi am urmat cursurile liceale în Tirana. În anii postbelici s-au făcut multe schimburi de studenți între țări. Dar Tirana a căutat îndeosebi, pentru nevoile țării, studiile în petrol și gaze...
T.B.: Da, se descoperiseră atunci zăcăminte în Albania...
Z.C: Trebuie precizat că, și în această privință, ne-am bucurat de sprijinul specialiștilor români. Așa s-au petrecut lucrurile și în ceea ce privește exploatarea lemnului și, ca să menționez un alt domeniu, în medicină. Așa cum am mai amintit, am venit în România în 1959, hotărât să învăț arhitectura. Nu am avut nici măcar un minimum de pregătire în acest domeniu și a fost nevoie să învăț de la zero, între multe altele, desenul tehnic și desenul ornamental. Și a fost ceva, domnule... Ceva nemaipomenit. Am început să plâng. „Ce-mi trebuie mie toate acestea?" Dar venisem aici cu o țintă clară, cu convingerea că trebuie să devin arhitect și n-aș fi reușit să depășesc dificultățile începutului dacă nu m-aș fi bucurat de sprijinul colegilor mei Ion Ardeleanu, Cornel Popa, Talauc Stoian. A fost extraordinar. Mi-am dat seama atunci cât de puternic este sentimentul prieteniei la români.
T.B.: Cred că este de prisos să menționăm că întreaga convorbire se desfășoară în limba română. Apreciez modul în care v-ați însușit limba noastră.
Z.C.: Vă mulțumesc.
T.B.: În continuarea temelor abordate, vă rog să vă referiți la motivația faptului că vă aflați astăzi, acum, aici, în sediul central al AGIR.
Z.C.: Relațiile mele cu Asociația Generală a Inginerilor din România au propria lor istorie. Întrucât m-am pregătit și în domeniul construcțiilor, am avut și am relații strânse, în primul rând profesionale, cu inginerii români de această specialitate. Așa am ajuns să cunosc și activitatea AGIR. Am scris despre relațiile dintre noi în publicația Univers ingineresc; de asemenea, am scris, pe aceleași teme, și în revista albanezilor din România, Hermus. Am participat, începând cu anul 1996, la simpozioanele AGIR, unde am avut onoarea de a-l întâlni pe președintele Mihai Mihăiță. Aceste simpozioane au o deosebită valoare, deoarece oferă inginerilor din diverse orașe și instituții, chiar și din alte țări, prilejul de a se întâlni în schimburi de experiență profesională și personală, pentru a prezenta noutățile care apar permanent în domenii de interes major. Participând la aceste reuniuni, am avut posibilitatea de a cunoaște ingineri români de care am fost impresionat. Am cunoscut și Orchestra inginerilor, despre care pot să prezint date destul de amănunțite. Astfel, știu că a fost înființată în anul 1922, sub organizarea inginerului Aurel Persu. Ulterior, în 1967, a devenit orchestra simfonică a CFR. În 1956, prof. Petru Ghenghea a ajuns dirijorul ei pentru o perioadă de 40 de ani. Când a predat „bagheta", dl Ghenghea mi-a amintit și de propria mea tinerețe, când am studiat pianul timp de șase ani, perioadă de care îmi aduc aminte cu multă nostalgie. Aș mai vrea să menționez că mă bucur foarte mult că actuala mea vizită coincide cu sărbătorirea Centenarului Marii Uniri a României. Vreau să urez țării dvs. toate cele bune. Să fie sănătate, să se afle mereu pe drumul spre progres. Și, cum spunea Eminescu, să fie mereu „cu brațele nervoase și arma de tărie".
T.B.: Dacă ar fi să sintetizați considerațiile expuse până acum, ce anume ați scoate în evidență cu prioritate?
Z.C.: Bineînțeles, m-aș referi la satisfacția pe care o am când constat că relațiile dintre țările și popoarele noastre se întăresc, potrivit unor îndelungate tradiții. Cu fiecare vizită, avem prilejul să constatăm că multe se schimbă în bine, inclusiv în București. Am venit acum împreună cu soția mea, Karantina Canco, profesor doctor la Universitatea de Științe Agricole din Tirana, și fiica mea, Irina, doctor în economie la o universitate europeană din Tirana. Ele au văzut pentru prima dată Bucureștiul, sunt impresionate, au simțit că acest oraș are o vibrație proprie, o vibrație inconfundabilă. În ceea ce mă privește, nu pot să nu-mi amintesc, de fiecare dată, că aici, în București, în anul 2002, am fost premiat de AGIR. Am, deci, toate motivele să mă bucur de această vizită și, împreună cu familia, dorim să revenim în acest frumos oraș.
