English
Este tot mai evidentă preocuparea întreprinzătorilor, a managerilor, în rândurile cărora se află numeroși ingineri, față de evoluțiile actuale de pe piața muncii din România. Decalajul dintre ofertă și cerere, reflectat de sporirea numărului de locuri de muncă neocupate, dar mai ales deficitul de personal calificat pentru majoritatea domeniilor de activitate economico-socială reprezintă, de pe acum, o puternică frână în progresul de ansamblu al țării noastre. Explicațiile sunt numeroase, iar soluțiile foarte puține. De fapt, situația din prezent constituie rezultanta unor acumulări cu adevărat istorice, fiind vorba, în esență, despre diferențele considerabile dintre nivelul de dezvoltare a economiei românești comparativ, în special, cu cel din vestul Europei.
Una dintre expresiile cele mai concludente ale amintitului decalaj o constituie, fără urmă de îndoială, costul forței de muncă, nu la modul general, ci raportat la ora de activitate de natură salarială. Cu alte cuvinte, costul orar al forței de muncă a devenit un indicator de bază care se cere luat în considerare, cu tot mai mare atenție, atunci când ne referim la ceea ce se întâmplă în economia unei țări. O abordare la obiect a acestui subiect - de cel mai mare interes individual, familial, dar și public, în înțelesul profund al acestei noțiuni - este prilejuită de publicarea datelor Eurostat referitoare la costul orar al forței de muncă în UE, concretizat pe fiecare stat membru.
Nivelul mediu comunitar a fost evaluat, pentru anul trecut, la 26,8 euro. România se află - și la acest capitol - pe penultimul loc în UE, cu 6,3 euro. După noi vine doar Bulgaria, cu 4,9 euro. Dacă ne referim și la alți indicatori, de pildă la produsul intern brut pe locuitor, constatăm o simetrie între productivitatea muncii la scara întregii societăți și costul orar menționat. Firește, se semnalează și derapaje în materie de politici salariale, dar, dintr-o perspectivă istorică, absolut necesară, este vorba tot despre decalajele din sfera economiei.
Comparațiile conținute în studiul Eurostat sunt deosebit de instructive. Fie că avem în vedere întregul spațiu est-european, fie că luăm drept țintă Zona Euro, apare cât se poate de clar că se afirmă o tendință generală de creștere a costului orei de muncă. Dacă, bunăoară, în spațiul est-european, majorările din 2017 s-au situat, în medie, la 8 procente, iar în Zona Euro la doar 1,9%, în România au atins aproape 17%, iar în Bulgaria 12%. Este încă un semn că decalajele tind să se micșoreze, dar dacă ne gândim că, în Danemarca, s-a atins un cost orar al forței de muncă de 42,5 euro, avem o reprezentare ceva mai lucidă a drumului pe care îl avem de parcurs nu pentru a ajunge din urmă țările cele mai dezvoltate, ci doar pentru a ne situa la nivelul mediu al Uniunii Europene.
Ar fi profund incorect să se subaprecieze progresele înregistrate de țara noastră, inclusiv în sfera de preocupări care face obiectul comentariului de față. De exemplu, în anul încheierii negocierilor de aderare a României la UE (2004), costul orar al forței de muncă era, în țara noastră, de numai 1,9 euro (la o medie UE de 21,3 euro), iar în anul aderării (2007) de 4,2 euro (față de media UE de 21,3 euro), însă diferențele continuă să fie foarte mari.
Documentul Eurostat oferă numeroase alte elemente care permit aprofundarea analizei. Toate, însă, converg spre concluzia că se impune un ritm înalt de creștere și dezvoltare economică (în centrul căruia să se situeze factorul uman), adică o creștere care să fie, simultan, cauza și efectul sporirii tot mai semnificative a costului orar al forței de muncă. Datele Eurostat sunt un argument cât se poate de convingător pentru intensificarea demersurilor comune, convergente pentru elaborarea și adoptarea unui Proiect de țară cu adevărat generator de prosperitate, în care MUNCA să fie, deopotrivă, tot mai productivă și remunerată pe măsură.
