English
Pe Andrei Iliescu, Andi cum îi spunem vechii colegi și prieteni, îl cunosc de aproximativ... o viață. În tinerețe am fost colegi de studenție inginerească, mai târziu am devenit parteneri de muzică în Orchestra Inginerilor pe care o conduce cu un profesionalism desăvârșit. Avem în comun cel puțin o... dilemă, una existențială: în ce ne-am simțit mai realizați - în profesie sau în muzică?
În aceste rânduri, pentru a evita un laudatio formal, mi-aș permite să vorbesc despre Andrei Iliescu din perspectiva... altor trei DILEME.
Prima dilemă. Orchestra versus publicul. Care este mai important? Paradoxul dirijorului este că în timpul concertului stă cu spatele la cei pentru care dirijează, iar la aplauze stă cu spatele la cei cărora le datorează succesul. Este o realitate ingrată, pe care dirijorul Andrei Iliescu o depășește cu naturalețe și distincție. Încă dinaintea concertelor, precum și în tot ce vorbește sau publică despre orchestra pe care o conduce, el pune în lumină în mod egal muzica, evenimentul muzical, publicul căruia îi oferă bucuria muzicii și orchestra cu care muncește asiduu pentru concerte. Cât timp dirijează, publicul îi urmărește gestica exactă și expresivă fără a-i vedea chipul, în timp ce orchestra îi „citește" bagheta, privirile, respirația, chiar inspirația. Andi știe că atenția publicului este îndreptată către instrumentiști, care dau un spectacol nu doar muzical, ci și vizual. Dar cu siguranță simte „în ceafă" presiunea privirilor celor care ascultă concertul. Prin modul în care dirijează nu se pune în prim plan pe sine, ci întotdeauna își etalează cu eleganță... orchestra. Interacțiunea „față-în-față" între dirijor și orchestră este importantă nu numai la concert, ci mai ales la repetiții. Ca dirijor și lider al Orchestrei Inginerilor, Andrei Iliescu ține foarte mult la munca riguroasă și disciplinată în timpul repetițiilor. În definitiv, cea mai mare parte din timpul dedicat unui concert se petrece la repetiții. Iar Andi știe să le facă interesante, inspiratoare, chiar dacă sunt adesea dificile, chiar obositoare. Atmosfera nu este mereu destinsă, articularea unei lucrări orchestrale impune eforturi individuale și de echipă considerabile. Dar Andi reușește să mențină echilibrul, găsește mereu umorul necesar detensionării atmosferei. Niciodată, nimeni nu a plecat de la repetiție prost dispus! Și este în cea mai mare măsură meritul dirijorului. Pentru ce acest consum mare de timp și energie? Evident, pentru a oferi publicului o interpretare cel puțin onorabilă. Așadar, nu cred că Andrei Iliescu este frământat de dilema alegerii între orchestră și public. În calitate de dirijor se manifestă ca parte organică a orchestrei și se oferă publicului împreună cu orchestra. Publicul, care umple până la refuz Ateneul sau orice alt loc în care Orchestra Inginerilor dă concerte, simte acest lucru. De aceea răsplătește cu aplauze prelungite fiecare concert.
A doua dilemă. Muzician profesionist versus muzician amator. Unde ne situăm? Tatăl meu - care mi-a fost mentor și profesor în ale muzicii - ținea adesea să precizeze: „a fi muzician amator nu este totuna cu a fi un diletant". În limba română, termenul „diletant" are o conotație peiorativă. Desigur, Andrei Iliescu a absolvit în mod strălucit Universitatea Politehnică, a profesat cu brio ingineria, a condus o firmă în domeniul avansat al calculatoarelor. Și, în același timp, a cântat ca violonist amator în orchestre și formații de muzică de cameră. La un moment dat și-a asumat o sarcină extrem de dificilă - a preluat bagheta și managementul Orchestrei Inginerilor de la întemeietorul acesteia, Profesorul Petru Ghenghea, după ce mult timp a fost liderul secțiunii de vioara a 2-a. Unii au considerat acest pas nebunesc, dacă nu sinucigaș. Orchestra Inginerilor era de mult un nume și avea un renume în viața culturală românească, concerta pe scena celui mai important sanctuar muzical al țării - Ateneul Român, efectuase deja turnee în străinătate. Și totuși s-a angajat cu tot curajul în această aventură. Să ne înțelegem, era vorba nu numai de conducerea muzicală a orchestrei, ci și de managementul complicat al activităților acesteia (repetiții, concerte, turnee, repertoriu, angajarea soliștilor, completarea efectivului formației etc.). S-a achitat exemplar de responsabilitățile pe care și le-a asumat. Orchestra sub conducerea lui Andrei Iliescu a desfășurat o impresionantă activitate concertistică, înregistrând succese remarcabile atât în țară, cât și peste hotare. Evident, în aceste condiții nu era loc de diletantism. Seriozitatea cu care trebuia pregătit un concert nu putea fi inferioară celei cu care a condus firma de calculatoare. A insuflat acest mod profesionist de abordare tuturor membrilor orchestrei. Până la urmă, diferența între „amator" și „profesionist" a rămas întrucâtva ireductibilă numai în ce privește nivelul tehnic și experiența instrumentiștilor. Mai mult, dorind să dobândească un nivel cât mai ridicat în activitatea de dirijat, exclusiv în beneficiul performanței orchestrei, Andrei Iliescu a avut „îndrăzneala" să urmeze cursurile la zi și să absolve Universitatea de Muzică din București, la o vârstă la care alții ies la pensie! Așadar, Orchestra Inginerilor, o formație alcătuită din muzicieni amatori, este în prezent condusă de un dirijor profesionist. Nu am rețineri să afirm acest lucru. Cu precizarea că atributul „profesionist" nu privește atât diploma, cât modul de abordare a actului muzical. Și aș îndrăzni să spun cu admirație că acest atribut se potrivește multor colegi din această orchestră.
A treia dilemă. Generozitate versus egocentrism. Din ce motiv dăm concerte? Tot tatăl meu spunea: „trebuie să servești muzica, nu să te servești de ea!". Dilema nu are o soluție simplă. Când interpretăm în fața publicului o facem de dragul muzicii sau din orgoliu? Suntem motivați să ieșim pe scenă din iubire și umilință față de mesajul sublim al muzicii sau mai degrabă din ambiția de a ne promova propria imagine? Andrei Iliescu, fiind un muzician autentic, alege programul de concert din rațiuni preponderent muzicale. Există și concerte „festive", ocazionate de anumite evenimente, unde programul include și lucrări de circumstanță. Dar marea majoritate a concertelor se concentrează pe lucrări muzicale de valoare, atrăgătoare atât pentru public, cât și pentru instrumentiști. Nota bene: atrăgătoare prin substanța și atmosfera muzicii. Preocuparea lui Andrei Iliescu pentru îmbogățirea repertoriului orchestrei cu capodopere din toate stilurile și toate epocile, grija cu care lucrează la repetiții fiecare detaliu, cu fiecare grup de instrumente, scrupulozitatea cu care își argumentează indicațiile de tempo, nuanțe, expresie... toate acestea trădează un respect incontestabil pentru muzică. Mai mult, ca un adevărat lider, insuflă întregii orchestre rațiunea primordial muzicală pentru a lucra și a ajunge pe scenă. Desigur, nu este neglijat modul în care ne prezentăm, în care apărem pe scenă, atât dirijorul, solistul, cât și noi - membrii orchestrei. Dar imaginea nu este pentru nimeni un scop în sine, ci doar ingredientul vizual pe care îl dorim în armonie cu ceea ce interpretăm. În acest context, îmi amintesc cu plăcere insistența cu care Andi solicită instrumentiștilor să zâmbească, să își afișeze bucuria de a cânta, în pofida eventualelor dificultăți tehnice care reclamă concentrare. Zâmbetul nu este un accesoriu de complezență, ci un important mijloc de comunicare cu publicul. Dacă, stând cu spatele la public, dirijorul nu își poate „arăta chipul fericit", o face prin intermediul nostru, al instrumentiștilor!
***
Înainte de a încheia, aș mai avea un comentariu. Practicarea muzicii de plăcere, așa cum facem noi muzică de cameră sau de orchestră, pare un fenomen în curs de extincție, cel puțin în România. Este o dilemă gravă a școlii românești: este oare spre binele copiilor ca școala să se concentreze numai pe disciplinele așa-zise de „de bază", eliminându-le pe cele cu caracter cultural, considerate „secundare", între care educația muzicală? Cred că inginerul și muzicianul rafinat Andrei Iliescu - pe care l-am sărbătorit în aceste zile, la împlinirea vârstei de 75 de ani - aduce o contribuție explicită la acest subiect, prin concertele pe care le organizează în calitate de manager și dirijor al Orchestrei Inginerilor, prin repertoriul ales cu grijă atât față de auditoriu, cât și față de interpreții care dedică timp și pasiune pentru orchestră, prin activitatea neobosită de a căuta tineri muzicieni dornici să se alăture Orchestrei Inginerilor, precum și prin activitatea publicistică legată nu numai de Orchestra Inginerilor, ci și de ansamblul vieții muzicale din România.