Țara în care trăim: frâne și stimulente pentru performanta, competitivitate și prosperitate

Cu toate că statisticile referitoare la rezultatele economico-sociale pe întregul an 2017 vor fi publicate peste circa două luni, se pot formula, de pe acum, unele concluzii importante privind evoluția, de ansamblu, a României, în prezent și în viitorul apropiat. Aproape zilnic apar informații referitoare la procese și fenomene care au imprimat o tendință clară spre o creștere economică remarcabilă, cea mai mare la scara Uniunii Europene. În același timp, s-au înmulțit semnalele interne și externe care anunță adâncirea unor dezechilibre, accentuarea unor riscuri și vulnerabilități, care pot avea urmări dintre cele mai neplăcute. Tocmai această evoluție reprezintă un obiect al preocupărilor profesionale ale populației active, nu în ultimul rând ale inginerilor, implicați în cele mai diferite sectoare economico-sociale în acțiuni menite să consolideze progresele înregistrate și să diminueze vulnerabilitățile și riscurile.

Resursele și utilizarea valorii nou create

Fără a recurge la elemente de strictă specialitate în materie de economie, trebuie să observăm că există o certitudine (dacă ne putem exprima astfel) absolută. În anul 2017, produsul intern brut (PIB) va crește cu peste 6% față de 2016, ceea ce ne situează, sub acest aspect - așa cum am mai remarcat - pe primul loc în Uniunea Europeană. Din comunicatele oficiale, omologate de Eurostat, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, BERD, de mari agenții de rating, rezultă foarte clar că nu numai consumul a contribuit la această remarcabilă creștere a PIB, ci și industria, care realizează circa o pătrime din produsul intern brut, în timp ce media pe UE este de circa 15%. Pe ansamblu, structura economiei românești se apropie de cea a mediei comunitare, ceea ce este un element de care se cuvine să ținem seama în cel mai înalt grad.

Cu toate acestea, ce motive de insatisfacții am putea avea?

Răspunsul la o asemenea întrebare fundamentală implică luarea în considerare a unui număr important de factori, de variabile, de influențe endogene și exogene. Firește, în acest documentar nu ne putem propune o analiză atât de complexă și de dificilă. Ne vine, însă, în ajutor, ca și în alte împrejurări, un studiu al prof. univ. dr. Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR.

În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre abordările reputatului economist român.

Una dintre ideile-forță este aceea că decalajul economic al României față de țările membre ale Uniunii Europene cu un stadiu mai înalt de dezvoltare s-a micșorat, însă nu și raportul dintre venitul național brut și PIB. Simplul enunț se cere, însă, completat, cu argumente. Astfel, în ultimii 17 ani, în România, convergența în termenii PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC) a cumulat 33 puncte procentuale (pp) - de la 26% din media UE în anul 2000 la 59% din media UE în anul 2016, fiind a doua cea mai ridicată dintre fostele state comuniste, după Lituania (+38 pp). În același timp, raportul dintre venitul național brut (care reprezintă valoarea adăugată obținută de români în țară și străinătate) și PIB (care exprimă valoarea adăugată brută obținută în țară de români și străini) a scăzut cu 1,8 pp, de la 99,3% în anul 2000, la 97,5% în anul 2016. Este o evoluție similară cu cea a Lituaniei (-1,7 pp) și Poloniei (-2,6 pp), dar mai slabă decât a Ungariei (+2,8 pp).

Sunt date care atestă faptul că progresul consistent înregistrat pe linia volumului activității economice a fost caracterizat de un grad relativ modest de incluziune.

Astfel, convergența reală s-a reflectat doar marginal în creșterea numărului de angajați și, parțial, în câștiguri la capitolul putere de cumpărare.

Puterea de cumpărare a salariaților a sporit cu 20 pp, în condițiile în care remunerarea forței de muncă a crescut de la 9% din media UE în anul 2000 la 22% din media UE în anul 2016 (+13 pp), iar nivelul prețurilor a evoluat de la 40% din media UE în anul 2000 la 52% din media UE în anul 2016 (+12 pp).

Toate aceste evoluții, unele dintre ele contradictorii, impun luarea în considerare a principalului factor nu numai de creștere (care reprezintă un element cantitativ), ci și de dezvoltare economică (respectiv, un factor calitativ), și anume productivitatea muncii. Este indicatorul care concentrează ansamblul preocupărilor din sferele științei și tehnologiei, domenii de excelență pentru activitatea inginerească. Tocmai pentru că aici găsim principala linie de demarcație între aparențe și esențe, notăm că în anul pentru care există date complete, 2016, productivitatea muncii din țara noastră reprezenta 31% din media UE, în creștere cu 4 pp față de anul 2008 și cu 5 pp, comparativ cu 2012, după ajustarea economică gravă provocată de criza globală.

Tot în 2016, costul orar cu forța de muncă reprezenta 22% din media UE, în creștere cu 2 pp față de 2008 și cu 5 pp față de 2012. Este o evoluție sustenabilă a costului cu forța de muncă, indicator care - prin majorările înregistrate - nu a erodat competitivitatea economică a României în cadrul UE.

În intervalul 2014 - 2017, salariul minim a crescut atât în România (+81%, cu o bază de referință redusă), cât și în celelalte țări din regiune (cu baze de pornire mai ridicate): Cehia (+29%); Ungaria (+26%); Slovacia (+24%); Polonia (+19%). Prin urmare, aserțiunile potrivit cărora salariul minim a crescut prea repede nu au corespondent în realitate.

Munca și capitalul, fețele aceleiași monede

Este binecunoscut faptul că - în procesul tranziției spre economia de piață - numeroși ingineri, cu aptitudini antreprenoriale, și-au deschis propriile afaceri. Totodată, a continuat procesul de implicare a inginerilor în managementul firmelor și al activității în subdiviziuni ale acestora, atât în materie de concepție, cât și în ceea ce privește sfera execuției. Prin urmare, este vorba despre o implicare vastă, diferențiată, care aduce în prim plan tema raportului dintre muncă și capital. Evoluțiile în această unitate indisolubilă între cei doi factori prezintă, deci, un interes maxim, inclusiv (sau chiar mai ales) din perspectiva reducerii decalajelor față de țările dezvoltate din Uniunea Europeană, criteriile de convergență de îndeplinirea cărora depinde și adoptarea euro fiind decisive pentru progresul țării.

Cum se știe, viteza și consistența procesului de convergență reală depind, în proporție covârșitoare, de performanțele economiei reale. De aceea, se cer analizate volumul și evoluția capitalului firmelor, precum și structura acestuia din perspectiva originii (autohton și străin) și localizării pe sectoare de activitate.

Motivul este simplu: în economiile confruntate cu o dinamică slabă a ofertei de muncă, așa cum este cazul României, factorul capital are contribuția determinantă la sporirea PIB potențial. Contribuția medie a factorului muncă la creșterea potențială a fost de minus un singur pp în perioada 2000 - 2016. Este un element esențial al analizei, care nu poate fi eludat decât cu asumarea riscului de a se deforma realitatea.

Și, acum, ceva mai pe larg, despre factorul capital. Într-un deceniu, capitalul societăților comerciale a sporit de 4,5 ori, de la 19,2 miliarde euro în 1997, la 86,2 miliarde euro (+67 miliarde euro) în 2016. Capitalul privat a fost segmentul cel mai dinamic: în timp ce în anul 1997 raportul stat-privat era 55% - 45%, ajungând, în anul 2016, la 12% - 88%, capitalul de stat s-a diminuat cu 43 pp, iar cel privat a crescut cu 43 pp.

În sectorul privat, ponderea acționarilor străini s-a majorat într-un ritm mult mai accelerat față de a celor autohtoni: raportul capital românesc - capital străin s-a inversat, de la 80% - 20% în 1997, la 46% - 54% în 2016, respectiv capitalul privat autohton s-a diminuat cu 34 pp, iar capitalul străin a crescut cu 34 pp.

Astfel, în anul 2016, stocul de capital al firmelor de 86,2 miliarde euro era compus din:

▪ capitalul statului: 10,3 miliarde euro, respectiv 12% din total (-3% față de 1997, respectiv -0,3 miliarde euro);

▪ capital privat românesc: 34,8 miliarde euro, respectiv 40% din total (creștere de 5,1 ori, respectiv +28 miliarde euro);

▪ capital străin 41,1 miliarde euro, respectiv 48% din total (avans de 23 de ori, respectiv +39,3 miliarde euro).

Schimbarea formei de proprietate a firmelor dinspre stat către sectorul privat nu a fost, însă, suficient valorificată.

Această realitate este atestată de următorii factori:

● Numărul de salariați la nivelul economiei s-a redus semnificativ față de anul 1990:  ▪ în 1990 erau 8,2 milioane salariați (în acest număr era cuprins și șomajul „mascat" prin angajări artificiale) față de 3,4 milioane pensionari (raport 2,4 salariați la 1 pensionar); ▪ în iunie 2017 se înregistrau 4,9 milioane salariați, comparativ cu 5,2 milioane pensionari, în condițiile în care, după 1989, șomajul a fost „mascat" prin pensionări anticipate și fenomenul de emigrare (raport 0,92 salariați la 1 pensionar).

● Numărul de emigranți (3,4 milioane persoane) reprezintă 38% din populația activă (față de 12% în Slovacia, 13% în Ungaria, 18% în Cehia etc.).

În circumstanțele evocate, profiturile firmelor private au crescut mult mai lent decât ar fi fost normal dacă ținem cont de avansul substanțial al cifrei lor de afaceri.

Modelul de afaceri al firmelor private cu capital românesc se caracterizează printr-un grad tehnologic și de cunoaștere scăzute, cu o productivitate modestă: deși ele reprezintă cea mai numeroasă categorie de firme (91,5% din total) și angajează 65% din forța de muncă, generează doar 48% din valoarea adăugată brută în 2016.

Activitatea în sectoarele industriei cu grad tehnologic mediu-ridicat și ridicat este concentrată la nivelul firmelor cu capital majoritar străin. Acestea au o pondere de 18% în numărul total de companii din respectivele subramuri, însă generează 80% din valoarea adăugată brută a acestui subsector, 85% din venituri și angajează 73% din numărul de salariați.

Și în cazul serviciilor intensive în domeniul cunoașterii se înregistrează o situație similară.

În pofida avansului consemnat în privința stocului de capital al firmelor (în valoare absolută), nivelul de capitalizare a companiilor din România s-a degradat în ultimii 20 de ani. Capitalurile proprii ale firmelor au crescut mult mai lent comparativ cu datoriile acestora.

Profit și pierdere

Cum este, de asemenea, bine cunoscut, scopul unei activități economice îl constituie profitul. Este principala motivație a oricărui demers antreprenorial. Și, în consecință, pierderile de orice fel și mai ales gradul de îndatorare reprezintă vulnerabilități majore. Or, în anul 2016, gradul de îndatorare a firmelor românești a fost de 2,1, respectiv dublu față de alte state: Germania (0,8); Franța (0,9); Belgia (0,7); SUA (0,55); Lituania (0,8); Polonia (1). Astfel, se reflectă situația reală firmelor private (cu un grad de îndatorare de 2,3 față de 1,1 în cazul companiilor de stat) și, în special, îndatorarea excesivă a celor circa 578 000 de microîntreprinderi (care au datorii de 42 de ori mai mari decât capitalurile de care dispun).

În același timp, începând cu anul 2008, odată cu declanșarea crizei globale, pierderile raportate de firmele nerentabile au început să anuleze o proporție din ce în ce mai mare a profitului generat de companiile performante. În 2016, ponderea era de 40% (7,3 miliarde euro pierdere față de 18,6 miliarde euro profit), comparativ cu 26% în 2006. S-a ajuns la o asemenea situație deoarece 34% (217 000 firme) din cele 634 000 care depun bilanțul la MFP înregistrează pierderi.

Majoritatea acestor firme aparțin sectorului privat, care cumulează 91% din pierderi (6,6 miliarde euro), similar cu ponderea acestui sector în totalul firmelor care aparțin tuturor tipurilor de proprietate.

Indisciplina cvasi-generalizată din economie este reflectată și de numărul mare de firme care nu raportează rezultatele lor economico-financiare la MFP (22%, respectiv 174 000).

Se poate, deci, formula concluzia că fenomenul pierderilor tinde să se generalizeze, în special în sectorul privat.

În locul eficientizării activității, transferul proprietății către sectorul privat a dus la agravarea problemelor legate de alocarea ineficientă a resurselor și la extinderea indisciplinei de plăți.

Volumul plăților restante înregistrate de firme a evoluat în mod similar cu dinamica pierderilor din economie. În 1994, sumele restante ale firmelor erau de 6 miliarde euro, iar pierderea totală cumula 1,1 miliarde euro.

În 2016, restanțele la plată au ajuns la 23 miliarde euro (din care 10 miliarde euro restanțe către furnizori, 6 miliarde euro plăți restante către bugetul de stat, 4 miliarde euro către alți creditori și 2 miliarde euro către bănci), pierderea aferentă companiilor nerentabile fiind de 7,3 miliarde euro. Doar 26% dintre firmele autohtone își onorează la timp plățile către partenerii comerciali, cu 12 pp sub media europeană.

De asemenea, vulnerabilitățile înregistrate la nivelul firmelor s-au transferat în bilanțurile băncilor, ceea ce a avut drept principal efect creșterea considerabilă a creditelor neperformante.

Retrospectiva oferă perspectivei substanță și coerență

Abordările științifice, bazate pe argumente și contraargumente, sunt proprii viziunii inginerești, dar - în același timp - constituie și liantul cu economia, cu legitățile din sfera vieții materiale a oricărei societăți. De aici, interesul aparte prezentat de concluziile la care a ajuns prof. univ. dr. Florin Georgescu în urma studiilor amintite în aceste pagini.

Principala concluzie vizează faptul că disfuncțiile din prezent ale economiei și tensiunile din societatea românească sunt cauzate de asimetria accentuată manifestată în ultimii aproape 30 de ani în țara noastră, respectiv cea dintre libertate și răspundere.

În România, capitalul, profiturile și avuția s-au format, în mare măsură, după 1989, ca urmare a acordării către diferite grupuri de interese, prin legi, a unor libertăți nelimitate în condiții de răspunderi limitate. Acest fenomen a fost facilitat și de graba de a crea condiții pentru acumularea cât mai rapidă de capital de către cei creativi și inventivi, cunoscând că, așa cum afirma Benjamin Constant (1819), democrația actuală, spre deosebire de cea antică, bazată pe sclavie și războaie perpetue, se fundamentează pe capital. Dar, din nefericire, pe lângă persoanele creative și inventive au acumulat mult capital, în mod ilegal și imoral, numeroși „specialiști" în practicarea de ilegalități economico-financiare.

Este de înțeles, conceptual și operațional, că a fost nevoie de acumulări rapide de capital pentru asigurarea unei stabilități, în creștere, a democrației din România, însă se cere, acum, să se perceapă, în cel mai serios mod cu putință că, în condițiile unui produs intern brut limitat an de an, această asimetrie libertate - răspundere a generat o repartiție inechitabilă a PIB, concretizată într-o polarizare socială accentuată. În topul societății se regăsesc grupuri restrânse de cetățeni care au acumulat avuții foarte importante, iar la polul celălalt, foarte mulți oameni au „adunat" numai sărăcia și lipsa de speranță.

Este necesară conștientizarea, de către elite și decidenții politico-administrativi, a faptului că se impune corectarea cât mai rapidă a cadrului juridic, după modelul țărilor europene dezvoltate, prin introducerea de prevederi care să asigure aplicarea, în mediul de afaceri, a constrângerilor bugetare tari, specifice economiei de piață funcționale.

Legea se impune a stipula cu claritate condiții privind asigurarea seriozității cu care antreprenorii se angajează în afaceri (nivel adecvat al capitalului social inițial și obligativitatea menținerii acestuia pe durata de funcționare a firmei), precum și prevederi concrete referitoare la condițiile ieșirii rapide (exit) de pe piață a firmelor decapitalizate, ai căror proprietari nu mai au capacitatea financiară sau dorința de a investi prin aport de capital nou, desigur, cu stabilirea modului de conciliere cu creditorii acestor societăți comerciale.

Totodată, este necesar să se desemneze instituțiile statului responsabile cu aplicarea fermă a cadrului juridic, astfel îmbunătățit, care normează activitatea firmelor și să se actualizeze, de asemenea, nivelul capitalului minim pentru firmele organizate ca SRL în România, în vederea întăririi bazei de capital a economiei reale.

Pe lângă racordarea legislației economice din România la practicile țărilor europene avansate, se impune existența în societate a unei comunități morale puternice, în cadrul căreia piața liberă, care stimulează acțiunea individuală, poate să funcționeze cu eficiență ridicată.

Un cadru legislativ ferm este cea mai importantă modalitate de a se asigura disciplina de plată, agenții economici având, deseori, nevoie de un „impuls" pentru un autocontrol mai ridicat, așa cum a arătat Richard Thaler, câștigătorul Premiului Nobel pentru economie în anul 2017.

Se impune subliniat și faptul că noțiunea de sustenabilitate trebuie să se refere nu numai la aspectele economice și financiare, ci și la criteriul social. Dacă echilibrele sunt sustenabile economic și financiar, fără a îndeplini și criteriul social, mai devreme sau mai târziu, acestea se vor rupe, cu provocarea unor mari tensiuni în economie și pe ansamblul societății.

Pentru păstrarea stabilității macroeconomice și, concomitent, pentru asigurarea sustenabilității sociale a echilibrelor, se impune activarea mai accentuată a fazei de redistribuire prin instrumente fiscale - componentă organică a repartiției valorii nou create - atât pentru stimularea, prin deduceri fiscale, a comportamentelor pozitive (muncă, economisire, investire, creșterea competitivității, export etc.), cât și pentru creșterea transparenței veniturilor individuale în paralel cu cea a cheltuielilor publice.

Soluția pentru corectarea gravelor distorsiuni din societatea românească actuală, dincolo de perfecționarea cadrului juridic comercial, o constituie - în opinia prim-viceguvernatorului BNR - efectuarea unui due dilligence la nivel național, după aproape 30 de ani de la Revoluție, așa cum se realizează frecvent în sectorul corporatist modern.

Acest demers constă în examinarea modului de așezare a veniturilor și averii în societate prin globalizarea veniturilor individuale și impozitarea lor cu cote moderat progresive (cum se întâmplă, de exemplu, în Cehia, Polonia, Slovacia, Germania, Olanda, Spania etc.), concomitent cu declarații de patrimoniu ale persoanelor fizice și finalizarea cadastrului național, care vor permite:

• Cunoașterea puterii contributive a fiecărui cetățean și așezarea sarcinii fiscale individuale pe baza acestor informații;
• Combaterea corupției și evaziunii prin corelarea, pe viitor, a fluxului de venituri declarate cu stocul de avere deținut.

În România, există deficit de analiză economică din cauza deficitului de informații economico-financiare care nu sunt furnizate de legislația existentă și de instituțiile de profil. Se mai pot semnala: lipsa unui dialog social coerent; deciziile economice insuficient fundamentate; încetinirea progresului economic; tensionarea suplimentară a relațiilor dintre membrii societății.

Concluzia finală a fost astfel formulată de prof. univ. dr. Florin Georgescu: aceste reforme structurale creează condiții favorabile pentru performanță, competitivitate și convergență sustenabilă față de statele dezvoltate din UE.