English
VALERIU PATRICIU (1903 – 1987)
Personalitate remarcabilă a industriei extractive, remarcabil profesor universitar
S-a născut la Galați, în ziua de 16 iulie 1903, într-o familie de intelectuali. Tatăl, avocat, Vasile Patriciu, mama, Natalia (Calciu), au avut doi copii care datorită educației familiale au ajuns la maturitate: Elena, licențiată în drept, avocată și Valeriu, inginer.
Școala primară a făcut-o în orașul natal (1910 – 1914), apoi a urmat cursurile Liceului Codreanu din Bârlad (1914 – 1922).
În timpul Războiului de Întregire (1916 – 1918), ca cercetaș, a fost pe front, cu toate că avea numai 12 – 14 ani și a fost distins cu medalii, ca Meritul Sanitar, Decorația Voluntarilor de Război cu Spade și altele. Tot atunci și-a pierdut tatăl, care a murit pe front ca erou. În 1922 a susținut bacalaureatul, secția reală, la care a obținut calificativul foarte bine.
Baroul avocaților din Galați, al cărui membru a fost tatăl său, i-a oferit o modestă bursă pentru continuarea studiilor. Astfel a plecat în Germania să urmeze cursurile celebrei Academii de Mine din Freiberg, care este considerată cea mai veche politehnică din lume. Una dintre condițiile de admitere la această prestigioasă instituție de învățământ superior era să ai calificarea de miner. Pentru a o obține, a lucrat la început ca ucenic și apoi ca muncitor cu „titlul de miner“, la cot cu ceilalți muncitori, fără menajamente, în spiritul disciplinei germane, timp de jumătate de an, într-o mină din bazinul Ruhr. La 28 iulie 1927 i s-a eliberat diploma cu titlul „Inginer-diplomat de mine“ al Academiei de Mine din Freiberg. Întors în țară, a fost angajat la Societatea Creditul Minier, care în acel moment era cea mai importantă societate minieră din țară și singura cu capital integral românesc.
Conducătorii Creditului Minier, apreciind calitățile tânărului inginer și recomandările profesorilor din facultate și având nevoie de un specialist de înaltă calificare și de încredere, i-au acordat o bursă cu care a plecat înapoi în Germania, la Universitatea din Göttingen, pentru specializare și obținerea titlului de doctor. Timp de doi ani, la această veche universitate germană a lucrat sub îndrumarea celebrului profesor H. Stille, membru al mai multor academii din diferite țări, considerat părintele geotectonicii moderne. În această perioadă a studiat geofizica cu prof. Wieckert, un deschizător de drumuri în această știință, și geochimia cu prof. V.M. Goldschmidt, autorul primului și celui mai cunoscut tratat în domeniu.
La 20 decembrie 1929 i se înmânează diploma de Doctor în filozofie, geologie, geofizică și mineralogie, după tradiția universităților germane.
În continuare, activitatea profesională a doctorului inginer poate fi urmărită pe două direcții, aceea didactică de profesor universitar și aceea de inginer geolog.
În 1929, după succesul obținut cu teza de doctorat, a fost numit șeful Serviciului geologic și consilier la Societatea Creditul Minier. În această calitate a condus lucrările de explorare a unor zăcăminte de petrol în Subcarpații Munteniei. Dorind să-și pună cunoștințele în slujba pregătirii unor noi generații de ingineri, a participat la concursul pentru un post de profesor universitar la Politehnica din Timișoara și a reușit. În anul școlar 1930 – 1931 preda de probă cursul de Geologie economică, zăcăminte și prospecțiuni, unde introduce un curs de prospecțiuni geofizice de câmp și de sondă pentru petrol și în 1931 este numit profesor definitiv titular.
La al doilea Congres Mondial de Petrol, care a avut loc la Paris (14 – 19 iunie 1937), a prezentat o comunicare privind prognozele rezervelor de petrol, pe baza unui studiu de statistică, apreciată o premieră mondială.
Între anii 1948 – 1950 a predat și la Institutul Siderurgic din Timișoara un curs de Mineralogie, geologie și zăcăminte. Prin contractele de muncă încheiate cu societățile la care a lucrat, acestea îi acordau dreptul de a-și continua activitatea didactică în paralel cu aceea de producție. Dispunând de un salariu bun și fiind un om generos, salariul de profesor îl dona sub formă de burse pentru studenți, dar procura și burse pentru cei merituoși și nevoiași de la societățile miniere și petroliere.
După ce a pregătit 20 de serii de studenți la Politehnica din Timișoara, în 1950 a fost transferat la Universitatea din București, unde se dezvolta învățământul geologic și lipseau profesori de specialitate și cu experiență. Aici a introdus cursuri noi, ca: geologia inginerească, hidrogeologia, geologia României, metodica explorărilor geologice cu calculul rezervelor. Din invidie profesională, a fost denunțat de unii colegi organelor de securitate, care l-au anchetat fără a lua măsuri, din lipsă de probe. În anul 1958 a fost din nou calomniat prin denunțuri false, care coincideau cu acțiunea de epurare din universitate a unor profesori de prestigiu. Astfel, fără cercetări de fond a fost înlăturat de la catedră la vârsta de 55 de ani, după 27 de ani de activitate didactică în care și-a îndeplinit cu onoare și probitate profesională misiunea de profesor. Rămas câteva luni șomer, cu doi copii elevi, familia s-a întreținut din salariul modest al soției. Dar s-au găsit printre specialiștii de atunci foști studenți și alți ingineri care îi cunoșteau capacitatea, oameni serioși care i-au oferit posturi de răspundere în activitatea de explorări geologice. A fost încadrat și a lucrat în continuare, pensionându-se definitiv la vârsta de 75 de ani.
Ca inginer, legat de problemele exploatării petrolului, a avut numeroase contribuții originale și pentru alte substanțe minerale utile. În arhivele secrete se găsesc studii, lucrări de cercetare și rapoarte geologice cu rezultatele obținute ca inginer geolog, pe șantierele unde a lucrat. Aceste documente inedite, însumând sute de titluri și mii de pagini, au caracter de originalitate și au servit – unele servesc și în prezent – la rezolvarea unor probleme de producție.
A lăsat o bibliografie de peste o sută de titluri publicate, cărți și articole de specialitate. Retras la pensie, a continuat să publice la Editura Tehnică și Oficiul de Documentare (O.D.T.P.) monografii ale unor minerale ca nichelul, cuprul ș.a., care cuprind date tehnice, posibilități de valorificare, prețuri pe piața mondială etc., informații utile pentru specialiști.
A ocupat funcția de consilier geolog la Centrala Industriei Siderurgice (1947 – 1949), la Ministerul Industriei Chimice (1950), ISPIF – Ministerul Agriculturii.
A fost invitat în 1965 și a ținut conferințe de specialitate la universitățile din Frankfurt, Bonn, la Institutul Geologic din Hanovra, la universitățile din Paris, în 1966, din Wűrtzburg, în 1968, din Műnster, în 1970 și din Leoben, în 1974.
A fost membru AGIR și CNIT și a făcut parte din Consiliu. Considera că este un motiv de mândrie profesională să faci parte din asociațiile profesionale și îi îndemna pe tineri să se înscrie și să activeze în astfel de asociații.
Și-a încetat activitatea și a intrat în eternitate la 19 iulie 1987.
Între studenții săi și profesor au fost relații de respect reciproc și simpatie. Într-o autobiografie scria: „Afecțiunea mea pentru studenți era cu atât mai mare cu cât dovedeau o mai bună pregătire“.
În amintirea colaboratorilor și subalternilor a rămas ca o persoană distinsă, respectabilă și iubită.