Spiru Haret si invatamantul romanesc

Cine se apleaca, cu un firesc interes, asupra trecutului relevant al natiunii noastre va gasi, neindoios, in viata si opera lui Spiru Haret, surse inepuizabile de inspiratie pentru propria activitate, pentru colectivitatea din care face parte, numeroase date si fapte care definesc aceasta mare personalitate ingemanandu-se intr-un profil stiintific si civic de exceptie. Avem toare motivele sa consideram ca avem de-a face cu o personalitate remarcabila in numeroase domenii, in primul rand in cel al invatamantului romanesc.
Datele biografice pun in evidenta, inca de la varsta frageda a celui evocat, trasaturi de caracter care s-au consolidat si amplificat in timp.
Cum se stie, Spiru Haret a vazut lumina zilei in perioada in care se pregatea momentul istoric al formarii statului national roman. S-a nascut la Iasi, la 15 februarie 1851, primul dintre cei cinci copii ai unei familii ale carei origini le gasim in razesii moldoveni. La varsta de 14 ani ii ia in grija pe fratii sai, fara, insa, sa-si intrerupa studiile, acest „detaliu“ biografic fiind deosebit de concludent pentru ceea ce avea sa-i defineasca, mai tarziu, personalitatea. A fost bursier al Liceului Sfantul Sava din Bucuresti. In 1874, la varsta de 23 de ani, isi ia licenta in stiinte matematice la Universitatea din Bucuresti. Apoi, prin concurs, obtine o bursa in Franta, ceea ce-i permite sa devina licentiat, deopotriva in matematica si in fizica. Parcursul sau formativ este incununat in 1878, cand devine primul roman cu doctorat in matematica la celebra Universitate Sorbona, din Paris.

Decizii ramase, pentru totdeauna, in cartea de istorie
Cunostintele dobandite i-au permis ca, odata revenit in tara, sa se consacre cu toate fortele sale creatoare progresului invatamantului romanesc. I se recunosc meritele, fapt confirmat de numirea in functia de secretar general in Ministerul Cultelor si Instructiunii, pentru a deveni, apoi, de trei ori ministru. Nu a fost un om „de cabinet“, ci a cunoscut direct, in numeroasele sale vizite, situatia scolii romanesti, ceea ce i-a permis sa-si formeze o gandire clara, coerenta, in legatura cu masurile care urmau sa fie adoptate. Comportamentul sau a fost diametral opus politicianismului, interesul public determinandu-i actiunea de reformare a scolii romanesti. Nu a fost vorba numai despre latura administrativa, organizationala, ci si despre elaborarea unei veritabile doctrine pedagogice. Prin urmare, orice cercetare privind viata si activitatea lui Spiru Haret impune luarea in considerare, ca un tot unitar, a tot ceea ce a conceput si pus in practica in numeroasele sale ipostaze de om de stiinta, de demnitar, de om al scolii intr-o definitie integratoare. De altfel, trebuie remarcat ca avem de-a face cu elementele componente ale gandirii sistemice, indispensabile in orice demers de genul celui pe care-l evocam aici.
O prezentare ampla, concludenta, a ceea ce a insemnat Spiru Haret pentru scoala romaneasca gasim in studiul pe aceasta tema inclus in cuprinzatoarea lucrare a prof. univ. dr. Aurelian Gh. Bondrea intitulata Spiru Haret contemporanul nostru. Consemnarea unor date concrete, ca si o serie de interpretari, inclusiv ale unor personalitati din epoca, ne permit sa patrundem in esenta fenomenului pe care-l putem numi, fara teama de a comite erori, Spiru Haret, deschizator de drumuri in societatea romaneasca cu ajutorul invatamantului, in stransa conexiune a factorilor politici, economici, sociali si morali.
Trecand la o analiza mai detaliata, constatam ca Spiru Haret a lansat o idee fundamentala, si anume aceea ca reformarea scolii primare va atrage dupa sine reformarea celorlalte trepte si tipuri de scoli (secundare, profesionale, superioare), a intregului sistem de invatamant. Era vorba despre o pozitie radicala care, insa, nu avea sansa de a fi acceptata de factorii decidenti, in majoritatea lor situati pe o pozitie conservatoare, si tocmai de aceea Spiru Haret a considerat ca este realist sa conceapa si sa desfasoare un proces definit prin etape succesive, strans legate intre ele, pe verticala si orizontala, in timp si spatiu, de la simplu la complex. Rezulta, astfel, tot mai clar ca a elaborat o conceptie integratoare in care fiecare masura urmarea apropierea de obiectivul final.
La baza preocuparilor sale se afla dorinta de a face din scoala un instrument de asigurare a egalitatii de sanse in planul vietii sociale, mijloacele educatiei fiind distribuite in asa fel ca sa cuprinda intreg teritoriul tarii, opunandu-se tendintelor de concentrare a acestora in marile aglomerari urbane. De asemenea, a promovat o viziune inovatoare asupra organizarii invatamantului, respingand, deopotriva, sarirea etapelor si rigiditatea. Rigoarea si flexibilitatea nu au fost opuse nici in actiunea legislativa si nici in cea a practicii scolare.
In acest spirit, a urmarit ca, in sistemul scolar, copiii de la sate sa poata fi cuprinsi alaturi de cei de la orase, iar structura invatamantului rural sa nu fie diferita de cea a invatamantului urban. A dorit ca liceul sa devina accesibil unui mare numar de elevi si sa permita afirmarea potentelor diferentiate, realizand, inca din clasa a V-a, impartirea in sectii clasice, reale si moderne, dar si cu posibilitatea de a trece de la o sectie la alta pe baza unui examen de diferenta. Pe langa telul de a realiza o retea larga de scoli profesionale impartite pe diferite grade si trepte (elementare, inferioare, superioare, politehnice), urmarea in paralel ca unele scoli secundare sa poata fi transformate in scoli cu caracter practic si profesional conform cu cerintele dezvoltarii economiei nationale.
Viziunea lui Haret cu privire la dezvoltarea invatamantului in plan vertical si orizontal a cuprins si treapta urmatoare, cu scopul ca universitatea sa devina „un centru imprejurul caruia sa regrupeze o activitate stiintifica intinsa“ si „sa fie o tribuna de pe care stiinta sa fie expusa in libertate, conditie esentiala pentru dezvoltarea ei“.
Tot la propunerea lui Haret, universitatea cuprindea, in structura ei, Seminarul pedagogic destinat pregatirii viitoarelor cadre didactice pentru invatamantul secundar, anuland astfel vechea si insuficienta scoala normala superioara.

O viziune de larga deschidere spre modernizarea societatii romanesti
Daca vom trece la detalierea acestor elemente vom constata, inainte de toate, ca in conceptia lui Spiru Haret invatamantul primar constituia temelia culturii intr-o tara democratica. El sublinia ca, dupa 1866, „mai toate ramurile invatamantului au luat o dezvoltare poate mai mare decat cea necesara, afara de invatamantul primar rural si cel profesional“ si tocmai de aceea a acordat o importanta primordiala acestor tipuri de invatamant, ceea ce a permis sa se obtina rezultate remarcabile. De asemenea, a urmarit „sa aduca la scoala un numar cat mai mare de copii, sa-i aseze in localuri proprii si bine construite, sa le puna la indemana materialul didactic potrivit, sa le dea invatatori bine pregatiti si statornici in situatia lor“.
Spiru Haret a vrut ca, prin invatamantul primar, asezat pe temeiuri democratice, sa reformeze constiinta paturii sociale celei mai mari a poporului roman, pe drumul catre cultura si civilizatie.
Iata cateva date referitoare la realizarile lui Haret in domeniul invatamantului primar.
In anul scolar 1893 - 1894, cand s-a adoptat prima lege speciala a invatamantului primar, erau 3149 de scoli rurale. Intre anii 1896 - 1899, cand a devenit prima data ministru, erau 3446 de scoli rurale, iar in anul scolar 1909 - 1910, cand a parasit ministerul, erau 4695. Astfel, in 12 ani (din care noua ani ai ministeriatului sau) s-au infiintat 1249 de scoli.
Numarul invatatorilor de la sate a crescut din anul 1864 pana in 1896, cu 962 (de la 2667 la 3629), iar in intervalul de 12 ani (1897 - 1910), cu 2375 (de la 4085 la 6460).
Numarul absolventilor cursului primar in anul scolar 1896 - 1897 ajunsese la 6880, pentru ca, in anul 1909 - 1910 sa reprezinte 26 996.
Frecventa a crescut mai mult decat dublu (de la 129.283 elevi ce au venit regulat la cursuri in anul 1896 - 1897 la 338.211 in anul 1909 - 1910).
Dupa statistica din 1899, ponderea stiutorilor de carte in totalul populatiei era de 22%, iar dupa datele din 1909, de 39,4%. Referindu-ne, in continuare, cu predilectie la populatia de la sate, vom avea prilejul de a consemna un element deosebit de important: in 1899, ponderea stiutorilor de carte din mediul rural era de 15,2%, iar in 1909 de 34,7 %. Cresterea a fost, deci, de 19,5% fata de 17% pe totalul populatiei tarii.
Sigur, procentajele amintite nu indicau nici pe departe o situatie macar acceptabila. Analfabetismul ramanea o adevarata pata a societatii romanesti din acea vreme, un factor deosebit de negativ, inclusiv in procesul modernizarii tarii. Insa, ceea ce se impune a sublinia cu deosebita tarie este faptul ca cei 9 ani de ministeriat ai lui Spiru Haret au produs o schimbare de proportii si de mare profunzime, exact in zona cea mai vulnerabila a scolii romanesti.
Cand s-a retras, in 1910, a lasat un invatamant primar in plin progres, ca efect direct al actiunilor sale intelepte si in mai mica masura al mersului natural al lucrurilor. In context, nu putem sa nu remarcam ca intre 1864 si 1910 s-au perindat 50 de ministri la invatamantul public, dar Spiru Haret a fost cel care a infaptuit in domeniul scolar mai mult decat toti ceilalti la un loc. Faptul acesta cu adevarat remarcabil l-a determinat pe unul dintre colaboratorii lui Spiru Haret sa afirme ca realizarile acestuia „le-a facut mai mult cu sufletul decat cu mijloace materiale, cu caracterul lui plin de vointa, de energie“.
Trecand mai departe la evocarea altor realizari ale lui Spiru Haret, se impune a constata ca „Legea asupra invatamantului secundar si superior“ raspundea - la randul ei - cerintelor istorice ale dezvoltarii Romaniei dupa cucerirea independentei de stat la 1877. Se avea in vedere, si pentru aceste trepte scolare, orientarea spre nevoile concrete ale tarii, in domeniul economiei si vietii sociale, al culturii si stiintei. In raportul de prezentare a legii in Parlament se arata ca actul normativ era menit „sa satisfaca trebuintele invatamantului secundar si superior potrivit cerintelor culturii moderne si nevoilor reale ale tarii“. In aceeasi expunere se mai preciza: „Ideea care ne-a calauzit in alcatuirea noului proiect a fost sa dam invatamantului o astfel de organizare incat sa satisfaca nevoile actuale ale statului si sa aiba in acelasi timp destula elasticitate pentru a garanta dezvoltarea treptata a invatamantului, in paralel cu progresul ce-l face statul roman“ .
Prin reorganizarea liceului, conform legii se realiza trecerea de la liceul unilateral la liceul cu trei sectii - clasica, moderna, reala -, oferindu-se tineretului posibilitatea de a se pregati temeinic pentru viitorul lui si al tarii, angajata in actiunea de modernizare complexa, cat si pentru a se inlesni dezvoltarea personalitatii tinerilor in acord cu aptitudinile lor.
O comparatie a programelor scolare vechi cu cele noi arata ca se promovau metode pedagogice rationale prin care se solicita profesorului „sa nu faca apel la memoria scolarilor decat atunci cand invatamantul nu-i poate tine locul“, obiectivul esential fiind „a se dezbraca invatamantul, cat mai mult posibil, de caracterul abstract si pur teoretic“.
Timpul a confirmat consistenta cunostintelor din liceu, ca urmare a organizarii predarii potrivit conceptiei lui Spiru Haret, asa cum spunea C. Radulescu-Motru „isi formau personalitatea romanul producator, romanul vanzator si cumparator, cand se dezvoltau, prin acomodarea la noi cerinte nenumarate indeletniciri ale muncii fizice si intelectuale“. Tot C. Radulescu-Motru afirma ca „generatia tanara are misiunea sa grabeasca insanatosirea societatii romane. De aceasta misiune sunt legate multe si grele indatoriri“ fiind necesar sa se uneasca la un loc „entuziasmul faptei cu maturitatea judecatii“.
Perioada care a urmat adoptarii Legii lui Spiru Haret a confirmat intru totul opinia lui C. Radulescu-Motru, mai ales daca tinem seama si de prevederile Legii invatamantului profesional din 1899, conceputa astfel incat sa raspunda - la randul ei - nevoilor agriculturii, industriei si comertului, constituind o cerinta logica a momentului: era nevoie de „scoli multe si accesibile pentru toata lumea“.

Formarea autenticilor intelectuali ai Romaniei moderne
Pe fluxul cronologic, dar si logic al reformelor concepute de Spiru Haret, ajungem si la invatamantul superior, respectiv la legea din 1898, care prevedea trecerea de la o universitate cu facultati ce-si desfasurau activitatea izolat, la o institutie complexa a invatamantului superior, centru cultural al tarii, cu personalitate juridica si autonomie, integrata intr-un sistem national stimulator si generator de valori noi care sa asigure progresul stiintei, literelor, artelor. Legea prevedea si constituirea de laboratoare pe langa catedre, clinici, seminarii etc., pentru a asigura imbinarea teoriei cu practica si cu cercetarea stiintifica.
In acest punct al evocarii noastre nu putem sa nu retinem ca biografii si analistii operei lui Spiru Haret au relevat preocuparea acestuia pentru stimularea si dezvoltarea cercetarii stiintifice.
Pentru pregatirea viitorilor profesori s-au infiintat seminarii pedagogice in cadrul universitatilor de la Bucuresti si Iasi. In conceptia fondatorului invatamantului romanesc modern, universitatea trebuia sa devina un centru activ al vietii stiintifice a tarii, o tribuna a invatarii si exprimarii libere a ideilor si solutiilor noi, un centru al vietii culturale si stiintifice a tarii.
Tot in urma unor evaluari realiste a situatiei din invatamantul superior, in special in privinta unor practici si norme rigide din epoca, Legea din 1898 acorda o autonomie invatamantului superior, conducerii si administrarii universitatilor, desi nu definea in mod expres conceptul de autonomie. Pentru administrarea universitatilor erau mentionate trei organe: Consiliul profesorilor pe facultate, Senatul Universitar si Consiliul Universitar. Senatul Universitar realiza unitatea universitatii si se crea un organ care reprezenta solidaritatea facultatilor.
Legea prevedea ca diplomele si certificatele obtinute in strainatate sau la scoli din tara necuprinse in ea erau recunoscute dupa stabilirea echivalentelor de catre una dintre universitati.
In privinta organizarii studentilor, acestia aveau dreptul de a forma o asociatie cu aprobarea Senatului universitatii, dar autorizarea putea fi „revocabila“ de catre Senat.
Unul dintre meritele remarcabile ale Legii din 1898, care si-a pus amprenta asupra evolutiei ulterioare a scolii nationale romanesti, a fost stabilirea rolului cadrelor didactice. Legea cuprindea normele pregatirii, recrutarii si promovarii corpului didactic secundar (pentru gimnaziu, licee, scoli normale si seminarii) si ale corpului profesoral al universitatilor. In ceea ce priveste invatamantul primar, Spiru Haret „a vazut in invatator intaiul factor bun a raspandi in taranime nu numai cultura sa intelectuala, ci si indemnul la ridicarea ei economica si sociala“ spunea I. N. Ciocan, institutor din Roman. Opinii asemanatoare au fost formulate de numeroase alte cadre didactice din perioada data, ceea ce confirma si reconfirma rolul istoric al legislatiei care poarta numele lui Spiru Haret in conturarea destinelor invatamantului romanesc. In aceeasi ordine de idei, se cere relevat din nou ca, in spiritul conceptiei sale privind misiunea nationala si sociala a corpului profesoral, Spiru Haret a militat pentru scoaterea acestuia de sub influenta luptelor politice. El sublinia - in politica sa combativa si argumentata -, cat de daunator ar fi pentru scoala ca profesorii sa fie „agenti electorali ai partidelor politice“.
Ideea lui Spiru Haret despre scoala nationala avea sa-si afirme dimensiunea practica si valorica la sase ani de la moartea sa, cand s-a desfasurat procesul de faurire a statului national unitar roman ( Marea Unire de la 1 Decembrie 1918) si de ridicare pe o noua treapta a sarcinii de organizare si de dezvoltare a invatamantului.
In 1924, cand s-a dezbatut in Parlament „Legea pentru invatamantul primar al statului si invatamantul normal-primar“, momentul a constituit si un omagiu adus inaintasilor scolii romanesti, situand la loc de frunte personalitatea si contributia lui Spiru Haret, a carui convingere era ca „cel dintai act al oricarei actiuni nationale este taramul scolar“. El cerea scolii si slujitorilor ei „sa fie fiecare in coltul sau, propagatorii cei mai aprigi ai ideilor nationale, incalzitorii patriotismului si luminatorii poporului asupra gloriei tarii lui in trecut si in prezent si o incredere netarmurita ce trebuie sa aiba in viitorul ei“ - scria in Revista Societatii Tinerimea romana din iunie 1935 .
Conceptia de scoala nationala nu se referea numai la problemele invatarii limbii romane de catre toti cetatenii tarii, numai la cunoasterea temeinica a istoriei si geografiei, ci si la intreaga structura a obiectelor de invatamant, in licee, scoli normale si scoli profesionale, menite sa raspunda cerintelor emanciparii sociale si economice, formarii unui cetatean modern al statului roman modern.
O alta idee haretiana preluata si de continuatorii legiferarii invatamantului in raport cu cerintele dezvoltarii social-istorice era, asa cum scria dr. C. Angelescu, initiator al Legii invatamantului primar din 1924, aceea ca „orice cetatean, fara deosebire de situatie sociala, economica, origine sau credinta religioasa e dator sa-si insuseasca un minimum de cunostinte, absolut indispensabile in viata, cu unele variatiuni impuse de trebuintele locale si de nevoia de a dezvolta aptitudinile necesare pentru viitoarea viata individuala si sociala“.
Ideea de „viitoare viata individuala si sociala“, care reflecta ideea de scoala nationala, se regaseste si in pledoariile altor ganditori, ca Stefan Zeletin, care explica necesitatea istorica a solidaritatii „sufletului de roman cu societatea romana moderna“. In perioada de tranzitie ce a urmat actului istoric de la 1 Decembrie 1918 se punea o problema cruciala, care avea si un caracter dilematic: „din doua una: ori izbutim sa realizam aceasta mare opera de prefacere sufleteasca, si atunci mergem inainte cu pasi siguri, ori ramanem in mentalitatea arhaica, ostila institutiilor noastre moderne, si atunci ne zbuciumam mereu in haos, aproape de primejdia dezagregarii“.
In aproape trei decenii de la intrarea in vigoare a Legii din 1898 se punea problema unei mai stranse si mai reale legaturi intre scoala practica si democratie, cum solicita C. Radulescu-Motru. Acesta recunostea meritele lui Spiru Haret in modernizarea scolii nationale si isi exprima convingerea ca „invatamantul spre care trebuie spre sa se indrepte fiii poporului nostru astazi pentru o mai buna asigurare a viitorului lor este invatamantul practic“, pornindu-se de la ideea ca scolii i se cere ca in fiecare epoca „sa pregateasca pe om pentru lupta vietii“.

Formarea constiintei morale nationale
La baza conceptiei haretiene despre invatamant se afla formarea constiintei morale nationale. Dezvoltarea capacitatilor creatoare ale poporului roman nu putea sa nu fie pusa in legatura cu persoana educatorului, iar aici, Haret a promovat ideea de demnitate, de superioritate morala, atat de caracteristica structurii sale sufletesti.
„Mijlocul cel mai bun de a moraliza pe oameni este de a le mari respectul de ei insisi, iar nu de a-l micsora in ochii lor si ai altora“. Haret stia exact ce inseamna pentru cadrele didactice meritorii conditia demnitatii umane. Raspunzand unei interpelari formulate de Titu Maiorescu asupra rolului activitatii extrascolare a invatatorului, Haret a precizat: „Daca el este chemat sa faca educatia copiilor, trebuie sa-i invete nu numai aritmetica si gramatica, ci si simtamantul de demnitate omeneasca. Asa fiind, eu nu inteleg deloc smerenia ca o conditie primordiala a invatatorului“. Aceasta luare de pozitie a ministrului Haret era consonanta cu preocuparea fostului inspector general Haret de a legifera inamovibilitatea persoanei pentru personalul didactic cu titlul definitiv in invatamant.
Fragmentul prezentat din foarte numeroasele texte in care regasim elementele definitorii ale conceptiei despre invatamant a lui Spiru Haret ne indeamna sa consacram, in continuare, un spatiu amplu citatelor din opera sa teoretica si practica, deoarece, in acest mod, vom extrage direct de la sursa ideile directoare care nu si-au pierdut nici astazi percutanta si actualitatea.
In aceasta ordine de idei, identificam lesne in textele respective si convingerea lui Spiru Haret potrivit careia afirmarea capacitatilor umane nu este posibila decat intr-o scoala al carei personal educativ dovedeste competenta, continuitate si respect fata de lege, lege care sa se aplice nemodificat de la cabinetul ministrului si pana la cel al directorului de scoala primara. Era bine cunoscut in cercurile politice, ca si in presa, comportamentul sau exemplar reflectat si prin refuzul sau categoric de a incalca legea chiar si atunci cand mari
personalitati politice din epoca i-o cereau. Nu facea niciun rabat de la principiile morale care il calauzisera in intreaga viata, principii care situau, la loc de frunte, probitatea profesionala. Era necrutator ori de cate ori constata nerespectarea legii, eludarea regulilor de care depindeau calitatea, prestigiul invatamantului romanesc. Astfel, a consemnat, intre altele, faptul ca „s-au eliberat certificate la scolarii ramasi repetenti“, ca „s-au facut promovari fictive“, ca „invatamantul in loc sa fie un mijloc de imbunatatire a caracterului si de indemn pe calea cea buna devine, din contra, un mijloc de stricaciune morala si de indemn la fraude necinstite“. In privinta cadrelor didactice, remarca, de asemenea, ca unora dintre suplinitori „le lipseste nu numai capacitatea, ci inca si tragerea de inima ca unora ce nu sunt siguri de azi pe maine“. Cu justificata nemultumire, constata ca „scolarii si publicul, obisnuiti a vedea atatea incapacitati ce poarta numele de profesor, se deprind a nu da stima cuvenita nici celor care o merita“.
Sesizam lesne aici consecventa si rigoare, alte trasaturi definitorii ale lui Spiru Haret. Pentru el, orice act care submina autoritatea cadrelor didactice era incalificabil si inacceptabil. Bunaoara, remarca: „Cum am putea sa admitem ca personalul nostru didactic sa se deprinda - si el - cu dispretul legilor si cu ideea ca mijloacele laturalnice pot inlocui meritul si munca pentru a ajunge la orice. Un corp didactic in care s-ar infiltra asemenea idei nu ar putea creste tinerimea decat tot asa si acesta ar fi un dezastru moral mai mare decat oricare altul“.
Tot rigoarea si consecventa se regasesc in aprecierile lui Spiru Haret inca din faza in care concepuse reformarea invatamantului. Bunaoara, in 1884, sublinia ca „scoala trebuie sa fie, mai presus de toate, scoala de moralitate si profesorii care dau chiar ei exemple de indisciplina si de dispret al legilor si datoriilor lor sunt nedemni de inalta misiune ce li s-a incredintat“. Aceasta conceptie s-a imbogatit continuu, fapt reflectat si de alte idei pe care le consemnam cu satisfactie, deoarece ne permit sa patrundem in intimtatea „laboratorului de creatie“ al marelui om de stiinta si inalt demnitar al statului roman: „Trebuie sa ne gandim la ziua de maine cand nu vom mai fi noi si cand copiii pe care astazi profesorii ii formeaza vor lua succesiunea noastra, sa ne gandim cum vor conduce ei treburile tarii, cand de la profesorii lor vor fi capatat exemple din care sa invete ca minciuna si injuria sunt nedespartite...“.
El mai spunea ca „munca onesta pentru dezvoltarea patriei“ este comparabila cu „sangele varsat pe campul de lupta pentru gloria ei“; Spiru Haret dorea sa dezvolte constiinta nationala a poporului cu ajutorul slujitorilor tarii, cum spunea el cadrelor didactice. Invatamantul nostru „trebuie sa sadeasca in sufletul tinerimii iubirea netarmurita de tara si sentimentul solidaritatii nationale“; „Inima scolii sa fie totuna cu inima tarii“, iar „sistemul scolar al unei tari sa fie oglinda fidela a trebuintelor, aspiratiilor, caracterului national al poporului care o locuieste“.
Despre destinatia scolii, Spiru Haret scria: „Cautam sa apropiem scoala de popor, sa facem sa fie iubita si respectata, sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele bune si cele sanatoase pentru intarirea si ridicarea neamului“. O idee care a capatat un contur si mai clar prin urmatoarele consideratii: „Existenta unui popor nu este asigurata decat atata cat toate elementele lui sunt strans unite si unire nu poate fi daca intregul popor nu creste si nu se intretine in simtirea de iubire de tara si de neam“.

Vocatia culturala a scolii
Exegetii vietii si operei lui Spiru Haret au remarcat, pe buna dreptate, ca pozitia sa de autentic om de stiinta dedicat pana la sacrificiu cauzei nationale l-a determinat sa abordeze cu aceeasi rigoare si consecventa cadrul societal in care se impunea promovarea vocatiei culturale a invatamantului. Aceasta trasatura a sa si-a gasit reflectarea si in infiintarea unor structuri menite sa contribuie la raspandirea cartii stiintifice, la amplificarea procesului de autoinstruire, asa cum s-a intamplat cu societatea Steaua. O alta societate, intitulata Liga Desteptarea, avea drept scop „ajutorarea muncitorimii, ca sa se ridice la buna stare si trezire sufleteasca ceruta de vremea in care traim“. Nu putem sa nu amintim ca Spiru Haret i-a incurajat pe multi scriitori, asemenea lui G. Cosbuc, Al. Vlahuta, M. Sadoveanu, Gala Galaction, Artur Gorovei, Panait Cerna sa infiinteze reviste de cultura cu caracter popular („Albina“, „Semanatorul“, „Sezatoarea“, „Ravasul poporului“) si sa-si dedice operele unui cerc cat mai larg de cititori. Nu era vorba despre neglijarea cerintelor esteticii, ci despre asumarea unui rol civic a carui importanta a fost si este evidenta. Tocmai pentru ca nu putea sa conceapa slujitorii invatamantului in afara vietii sociale, Spiru Haret i-a sustinut pe profesori sa infiinteze banci populare, case de economii, case de credit si ajutor reciproc, tovarasii satesti pentru vanzarea produselor, obstii de arendare, jurii de impaciuire, cantine populare, scoli de adulti, librarii-cooperative, sezatori satesti, serbari scolare, colonii de vacanta, societati de ajutor pentru copii saraci etc. Se reflecta, astfel, nu numai multilateralitatea preocuparilor lui Spiru Haret, ci si capacitatea sa de a convinge, de a determina promovarea unor curente de opinie care corespundeau intru totul cerintelor modernizarii societatii romanesti. De aici, o conceptie inovatoare si in ceea ce priveste raportul dintre instruire si educatie. Spiru Haret milita ca scoala sa nu fie doar institutia in care se asigura instruirea tineretului, ci si cea in care se realizeaza educatia, actualitatea acestei viziuni fiind atat de evidenta incat nu mai este cazul sa o subliniem. La fel si in privinta remarcilor lui Spiru Haret referitoare la raportul dintre constiinta si sentimentul datoriei: „Mai trebuie ca omul sa aiba constiinta tuturor drepturilor si datoriilor sale, precum si constiinta, convingerea intima si profunda ca prin neobservarea si neindeplinirea lor nu poate fi cu adevarat fericit in viata. Trebuie sa aiba atat de mult deprinderea de a-si face datoria, incat sa si-o faca in mod natural, cu placere si fara greutate, sa sufere cand nu si-ar face-o...
Nu profesand ex-catedra se pot dobandi aceste rezultate. Nu catedra de morala lipseste. Caci ce alta este catedra de religiune, cursul de filozofie? Numai cu acestea nu se face nimic... Cat traieste, copilul trebuie sa fie cuprins intr-o atmosfera de moralitate. Altfel, totul n-ar fi decat vorbe care zboara si urma ce vor lasa in spiritul si inima copiilor va fi trecatoare, daca chiar scoala nu va da exemple vii de ceea ce in clasa se spune numai din gura. Conduita profesorilor, regula din scoala au o influenta enorma asupra scolarilor“.
Fiecare gand si fiecare fapta citate in aceasta expunere, putine din toate cele care pot fi evocate in legatura cu viata si activitatea lui Spiru Haret, ne ingaduie sa afirmam, cu intreaga convingere, ca natiunea noastra are toate motivele sa se mandreasca cu o asemenea personalitate de anvergura culturala si stiintifica. Daca vorbim despre prima mare modernizare a societatii romanesti la confluenta dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea, mentionarea numelui lui Spiru Haret este nu numai obligatorie, ci si organica. A fost nu numai un doctrinar al acestei modernizari, ci si un om de actiune, animat de nazuinta de a realiza pe teritoriul patriei noastre un inalt mediu de cultura si civilizatie. A avut uriasa satisfactie de a constata ca eforturile sale nu au fost zadarnice si ca mostenirea pe care a lasat-o natiunii este nepieritoare. A constientizat acest rol istoric al sau prin urmatoarele cuvinte: „Plec din lume cu multumirea ca nu am pierdut vremea si ca mi-am implinit datoriile, atat pe cat puteam sa mi le indeplinesc in imprejurarile in care am trait si in marginea puterilor mele fizice si intelectuale“. Astfel, ca orice om de valoare inestimabila, si-a manifestat si modestia pusa de-a lungul intregii sale vieti sub semnul autoexigentei.

*
* *

Cum am mai precizat, unele dintre datele si evaluarile privind viata si opera lui Spiru Haret prezentate au fost culese din lucrari publicate de curand, printre care si cele aparute sub egida universitatii care ii poarta numele. Este remarcabil ca exista contemporani care pretuiesc in cel mai inalt grad opera inaintasilor, activitatea lor avand o incontestabila valoare stiintifica si educativa. Este o idee pe care in mai multe randuri, in sediul central al AGIR, in sala in care au fost evocate multe alte personalitati ale stiintei si culturii romanesti, regretatul profesor Anghel Rugina din SUA a formulat-o cum nu se poate mai expresiv: „noi nu putem merge mai departe decat urcand pe umerii celor dinaintea noastra“.
Asa cum remarcam, Spiru Haret s-a format si s-a afirmat intr-un moment de rascruce din istoria nationala, intrucatva asemanator cu cel in care se afla Romania acum, o perioada de tranzitie menita sa ne inscrie pe linia unei noi modernizari economice si sociale a tarii. Spiru Haret a pretuit tot ceea ce statul roman - rezultat din Unirea de la 1859 - a mostenit, considerand ca atat continuitatea, cat si schimbarea sunt elemente componente, intrinseci, ale progresului. Este o idee perfect valabila si pentru Romania postdecembrista.
Daca ar fi sa sintetizam toate aceste consideratii, se impune a remarca, fara echiovoc, ca ideile si principiile ce au stat la baza gandirii haretiene sunt, in continuare, valabile, deosebit de valoroase si este momentul sa fie repuse in practica alaturi de altele noi cerute de vremurile in care traim. Sa folosim, deci, istoria ca sursa de inspiratie pentru prezent si viitor.
Cand trecem pe langa monumentul lui Spiru Haret din fata Universitatii din Bucuresti si pe langa celelalte ridicate in alte locuri ale tarii, sa ne amintim ce rol a jucat el in modernizarea Romaniei. Poate asa va deveni mai puternica dorinta fiecaruia si a tuturor de schimbare, daca nu vrem sa fim condamnati la inapoiere si, pana la urma, sa ne prabusim.
Se vorbeste des despre modele, despre necesitatea de a le urma pilda. Iata un exemplu stralucit care trebuie urmat - SPIRU HARET.