English
A fost unul dintre pilonii culturali ai AGIR, într-o perioadă când cultura a avut de suferit la nivel național. Fiind inginer din domeniul recipienților sub presiune, a simțit în compensare nevoia relaxării și a făcut-o prin poezie și epigramă. Astfel, a devenit un epigramist, figură activă în lumea umorului literar și a epigramei, dar și un coordonator care duce mai departe tradiția acestui gen satiric.
A fost cunoscut pentru umorul său tăios, ironia fină și creativitatea în versuri scurte. În paralel cu activitatea literară, are pregătire inginerească, implicându-se în grupuri de epigramiști „tech-humoriști", precum Cercul epigramiștilor ingineri din AGIR.
A fost fondator și director al revistei Lumea Epigramei, o publicație dedicată genului epigramatic și umorului literar, apărută din 2011 și încă în activitate; a fost implicat, de asemenea, în dirijarea revistei EPIGRAMA, publicație-pilon a Uniunii Epigramiștilor din România, în diverse perioade ale evoluției acesteia și a coordonat Cercul epigramiștilor ingineri „ING-Epigrama" în cadrul AGIR.
Viorel MARTIN a scris și publicat mai multe volume de epigrame și poezii umoristice, printre care: Epigrame și poezii umoristice (2010); Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns (2016) - un volum apreciat pentru ironia contextuală și spirit critic social/politic; La 65 de ani (2018); Un inginer în lumea epigramei (2018); Un inginer cu umor (2020). A contribuit și la antologii și dicționare tematice de epigramă.
A jucat un rol important în promovarea epigramei ca fenomen cultural, prin reviste, festivaluri și colaborări cu alte publicații literare din România. La evenimente literare (de exemplu, festivaluri de epigramă), el a figurat de multe ori ca organizator, coordonator sau vorbitor principal, atrăgând atenția asupra umorului ca formă literară relevantă și continuă.
Epigramele lui sunt descrise ca îndrăznețe și ironice, deseori cu aluzii politice sau sociale, dar și cu sensibilitate vizuală atunci când sunt adiacente caricaturii și artei grafice; publicul le recunoaște pentru inteligența lor subtilă și forța de observație.
Scrierile sale se caracterizează printr-o construcție clasică: prin catren bine ritmat, poantă limpede. Temele predilecte sunt: politica, moravurile sociale, lumea literară, vanitatea umană, având un ton ironic, rar malițios, mai degrabă inteligent decât agresiv. La final, poanta nu țipă, ci zâmbește cu colțul gurii.
Viorel MARTIN se așază în galeria epigramiștilor români ca un artizan al fineții tăioase, mai degrabă chirurg decât duelant. Ca să-l vedem limpede, merită pus față în față cu câteva repere ale genului.
În raport cu Păstorel TEODOREANU, care miza pe exuberanță, pe savoare bahică și pe un hedonism ironic, epigrama lui fiind ca un pahar ridicat zgomotos, Viorel MARTIN doar ridică o sprânceană. Ironia lui e sobră, mai puțin gastronomică și mai mult etică. Unde Păstorel râde, Martin constată.
În raport cu Cincinat PAVELESCU, care a fost aristocratul epigramei, cu o eleganță ușor teatrală, uneori galantă, Viorel MARTIN este moderat în sarcasm. Nu caută salonul, ci realul imediat. Nu împodobește, ci decupează. Finalul lui e sec, exact, aproape contabil, dar cu efect de explozie întârziată.
În raport cu Grigore MOISIL, care practica epigrama ca paradox logic, cu umor de matematician, Viorel MARTIN este mai puțin abstract și mai moralist. El nu joacă doar cu idei, ci cu caractere. Epigrama lui judecă lumea, nu doar o răstoarnă.
În raport cu Constantin TĂNASE la care epigrama devenea pamflet, atac frontal, uneori zgomotos, Viorel MARTIN preferă lovitura mică și sigură. Nu urlă, nu moralizează explicit, dar lasă cititorul cu senzația că tocmai a fost pus în fața unei oglinzi incomode.
Marca Viorel MARTIN înseamnă: limbaj clar, fără floricele, poantă construită logic, nu decorativ, ironie rece, lucidă, interes constant pentru ipocrizie, vanitate, prostie cultivată, epigrama ca sentință, nu ca artificiu. Dacă epigrama românească ar fi un oraș, Păstorel ar fi cafeneaua, Cincinat teatrul, Moisil laboratorul, iar Viorel MARTIN ar fi tribunalul mic, de cartier, unde adevărul se spune în patru versuri și nu există recurs.
În afară de toate acestea, Viorel MARTIN a fost un mare patriot și nimic nu îl definește mai clar decât poezia „Cu neamul meu":
Cu neamul meu
Eu sunt român și țin cu neamul meu
ca și americanul cu al lui;
De când sunt mic mă-nchin la Dumnezeu
și am fereastra plină cu gutui.
Bătrânii mei pământul l-au muncit,
cu plugul și cu mâini bătătorite;
Pe dealuri urcă veacul liniștit
și veșnicia bate din copite.
De multe ori mi-a fost în viață greu,
m-au năpădit necazul și durerea,
dar Eminescu m-a-nsoțit mereu
și lui Brâncuși i-am ascultat tăcerea.
În pomii mei sunt păsări cântătoare,
sunt botezat în Dunăre și mare,
și plâng la-nmormântări, și joc la nunți;
Cu dacii mei sunt aninat de munți.
Și Dumnezeu mi-a ajutat mereu,
că sunt român și țin cu neamul meu.
Dumnezeu să îl odihnească!
Nicolae VASILE
