English
Trăim o vreme în care evaluarea domină viața publică, mai ales sub impactul acestui an electoral. Se evaluează candidații, partidele, mediul economico-social atât la nivelul entităților teritorial-administrative, cât și la scară națională, se definitivează strategiile pentru alegerile parlamentare din toamnă, prin care se reintroduc listele electorale; pe scurt - cel puțin la modul teoretic - principiile și criteriile care vizează meritocrația se află la „mare cinste". Este o temă căreia i s-au consacrat, de-a lungul timpului, tone de cărți, de studii și, din acest motiv, aparent n-ar mai fi nimic de spus sub aspect conceptual. Dificultățile încep și se amplifică însă în momentul în care nu se discută în termeni generali, ci concret, practic, aplicat despre prezent, despre stările de fapt și de spirit din România.
Atât în cazul funcțiilor publice, cât și în cel al ierarhiilor din sectorul privat, s-au statornicit reguli scrise și nescrise prin care ocuparea anumitor poziții este rezultanta punerii în funcțiune a unor mecanisme de selecție, promovare și consacrare. Este vorba, în primul rând, despre dreptul de vot liber exprimat nu numai pentru alegerea demnitarilor, ci și în numeroase alte cazuri în care numai litera și spiritul democratic trebuie să-și spună cuvântul decisiv - de la consilii de administrație până la statutul de membri în structurile academico-universitare și profesionale, de la stagiari până la cele mai înalte funcții din entitățile economico-sociale.
Dacă înscriem analiza acestei teme doar în aria de exercitare a profesiei de inginer, constatăm că firme prestigioase din domeniul resurselor umane nu-i întreabă înainte de toate pe candidații la diferite job-uri „Ce experiență aveți?", ci „Ce anume vă pricepeți să faceți?" și „Ce rezultate ați obținut până acum unde ați lucrat?". Accentul se pune pe vocație, pe abilități, pe spiritul novator, pe responsabilități. Adică, pe meritocrație.
Este încurajator că, pe piața muncii, a crescut cererea de ingineri în ultimii ani. Din păcate, oferta a rămas în urmă, așa cum rezultă și din amplul studiu al Curții de Conturi, a cărui sinteză o publicăm în paginile 4 - 5 ale numărului de față.
Evident, exigențele, standardele pe care angajatorul le consideră drept obligații minime, inclusiv - iar în unele domenii, în primul rând - pentru ingineri se referă cu precădere la domeniile cele mai sensibile, între acestea situându-se managementul profesionist (vedem, de pildă, ce se întâmplă în numeroase companii de stat cu așa-zisul management privat), capacitatea de a lucra în echipă (mai ales în sfera CDI, unde cele mai bune rezultate se obțin prin nucleele alcătuite de specialiști pregătiți inter și multidisciplinar), simțul perspectivei (cei care trăiesc, cum se spune, „doar clipa" nu pot fi performanți continuu și sistematic), viziunea exprimată prin îndemnul „fii realist, dorește imposibilul!".
Bineînțeles, toate aceste calități nu se pot valorifica decât în condițiile de loc și de timp din țara noastră. Conceptul de meritocrație vizează modul în care pot și trebuie să fie satisfăcute asemenea deziderate precum promovarea dezvoltării durabile (nu orice fel de creștere, ci numai aceea concordantă cu protecția mediului și slujirea valorilor autentic umaniste), susținerea capitalului românesc (obiectiv compatibil cu atragerea de investiții străine directe, dar consonante cu interesul național), combaterea efectivă a corupției (care tinde să se generalizeze), sporirea contribuțiilor individuale și colective la asigurarea unui trai decent pentru toți cetățenii țării (adică respectarea fără derogări a unei importante prevederi constituționale).
Toate acestea nu sunt abstracțiuni, ci modalități de acțiune la locul de muncă al fiecăruia sub semnul meritelor reale, confirmate de practica de zi cu zi. Reluând proverbul „Omul potrivit la locul potrivit", se impune a conchide că meritocrația nu este „fala goală care face traista plină".
